Parcă a fost ieri. Zi de toamnă frumoasă, 30 septembrie 2007, când a avut loc întronizarea. De atunci, ca de altfel şi înainte, muncă, dăruire, jertfă, dar şi realizări. Nu în zadar a scris Arghezi: Altarul ca să fie,/Şi pietrele să ţie,/Cer inima şi viaţa,/ Zidite-n temelie[1].
Scriam atunci şi reiterez şi astăzi că Preafericirea Sa este Patriarh puternic pentru vremuri dificile. Şi n-am fi sinceri dacă n-am recunoaşte că vremurile pe care le trăim sunt dificile. Sunt dificile nu numai când ne referim la situaţia economică precară, ci şi când ne referim la viaţa spirituală. În atmosfera de secularizare sunt tot mai dese atitudinile potrivnice Bisericii. Or, capul Bisericii noastre este Preafericirea Sa şi la vârf, în ultimă instanţă, se simt cel mai tare toate răutăţile.
Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la aceste vremuri, zicea: În zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oamenii iubitori de sine; iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie (Timotei 3, 1-2). Avva Pamvo, referindu-se și el profetic la aceste vremuri, zicea: În astfel de vremuri se va răci dragostea multora și va fi mult necaz … va intra încă și în norod necredință, desfrânare, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtișaguri și beție[2]. Iar vremurile trebuiesc înfruntate și învinse.
Purtătorul de steag în această luptă este Preafericitul Părinte Daniel, Patriarh puternic pentru vremuri dificile. Iar unul dintre bastioanele importante pe care le ridică în calea valului vremelniciei ce ne-ar putea îneca este Catedrala Mântuirii Neamului. Această „ctitorie pentru veșnicie” vom avea bucuria să o vedem târnosită în anul jubiliar 2018.
Spiritul în care acţionează şi se roagă Preafericirea Sa este cel ce l-a animat pe Miron Cristea, primul Patriarh al României, care, acum 100 de ani, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, se ruga aşa: Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtorarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ[3].
Cu toată deschiderea sa înspre lume, înspre valorile europene şi ecumenism, Patriarhul nostru rămâne înrădăcinat în Tradiţia înaintaşilor săi. Crede şi mărturiseşte, aşa cum au crezut şi au mărturisit moşii şi strămoşii noştri. Crede în Dumnezeul Care ne-a ocrotit şi înălţat peste veacuri în glia pe care ne-a dăruit-o ca să ne rodească tărie trupului şi înţelepciune minţii.
Patriarhul este figura impunătoare, înţeleaptă, fermă, aşezată, senină, limpede în gând, uşor profetică, afabilă, legată de neamul său cu pecetea şi rostul credinţei, bun până la eminent, teolog, umanist desăvârşit, în stare să renunţe la privilegiul voluntarismului, iluziei şi libertăţii exterioare, ordonându-şi întreaga viaţă în aşa fel încât în lumea pe care o slujeşte, să nu rămână greşeli care să nu mai poată fi îndreptate[4].
În lupta cu provocările contemporaneităţii secularizate şi materialiste, el este purtătorul de steag al păstrării tradiţiei ortodoxe şi a valorilor naţionale. Pe Patriarh îl întristează şi îl doare tot ceea ce-L poate întrista şi durea pe Mântuitorul. Şi multe-L dor pe Mântuitorul, pentru că mult este păcatul şi suferinţa din lume.
Patriarhii, spune Nichita Stithatul, au pe pământ o slujire asemănătoare cu a cetei îngereşti a Tronurilor, devenind purtători de Dumnezeu în demnitatea lor, apropiaţi de Apostoli[5]. Sub inspirația Duhului Sfânt, atunci când învaţă, se arată dimpreună slujitor cu Dumnezeu. Şi când se mută în eternitate, spune cuviosul Nichita Stithatul, se odihnesc întru slavă, dimpreună cu Tronurile cereşti, pentru că în ierarhia pământească le-au ţinut locul.
Episcopilor, spune Sfântul Siluan Athonitul, li s-a dat un mare har al Sfântului Duh. Ei sunt aşezaţi mai sus decât toţi: ca vulturii ei se ridică în înălţimi şi de acolo văd întinzându-se depărtări nesfârşite. Prin cunoaşterea lui Dumnezeu pasc ei turma lui Hristos. Duhul Sfânt a aşezat în Biserică episcopi ca să pască turma lui Hristos (Fapte 20, 28). Dacă credincioşii şi-ar aduce aminte de aceasta, ei i-ar iubi pe Păstorii lor cu o mare iubire şi s-ar bucura din toată inima lor la vederea unuia dintre ei[6].
În România, cel aşezat mai sus decât toţi, privind cu agerime de „vultur duhovnicesc” modul în care se desfăşoară viaţa spirituală a poporului român, este Patriarhul Daniel. În zbuciumatele vremuri, când se încearcă reaşezarea lucrurilor pe un făgaş normal, atitudinea Preafericirii Sale ne este de mare folos. Fie că a fost vorba de apărarea orei de religie în şcoli, sau de Legea Cultelor, sau de recuperarea proprietăţilor bisericeşti, de salarizarea clerului, de militarea pentru familia tradiţională, vocea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel este una puternică.
Preafericirea Sa ne arată şi calea de ieşire din criza spirituală profundă în care se află civilizaţia contemporană: apropierea de Dumnezeu. Situaţia în care a ajuns lumea e din cauza crizei spirituale profunde a civilizaţiei contemporane, mai ales europene şi nord-americane, în care descreştinarea şi secularizarea devin o notă dominantă a vieţii umane individuale şi sociale[7].
Preafericitul s-a făcut auzit şi-n Sfântul şi Marele Sinod de la Creta şi-n alte foruri şi organisme bisericeşti internaţionale şi naţionale. Iar un fapt, mai rar întâlnit, e acela că marele teolog este dublat şi de un bun gospodar al Bisericii. E greu de făcut o retrospectivă a ctitoriilor realizate, dar una dintre ele îl înveşniceşte: Catedrala Mântuirii Neamului.
Așteptând anul 2018, când această „ctitorie pentru veşnicie” se va târnosi, acum la împlinirea a zece ani de patriarhat îi zicem din tot sufletul: Întru mulţi şi fericiţi ani, Preafericite Părinte Patriarh Daniel!
1
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Tudor Arghezi, Poetului necunoscut.
[2] Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 193.
[3] Ilie Şandru, Patriarhul Miron Cristea, Editura „Petru Maior”, Târgu-Mureş, 1998, p. 118.
[4] Iosif Zoica, Patriarhul, în „Îndrumătorul Pastoral”, Reîntregirea, vol. XXII, 2008, p. 12.
[5] Nicétas Stéthatos, Opuscules et letteres, Sources chrétiennes, vol. 81, Paris, p. 293.
[6] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 105.
[7] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foamea şi setea după Dumnezeu, Basilica, Bucureşti, 2008, p. 11.
