La începutul Postului Crăciunului, pe 21 noiembrie, sărbătorim „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”. Este o legătură directă între cele două lucruri: Maica Domnului intră în templul din Ierusalim pentru a se pregăti să-L primească în pântecele ei pe Domnul Hristos, noi creştinii postim şase săptămâni înainte de praznic pentru a-L primi pe Mântuitorul în peştera sufletului nostru. Dar, pe cât de lesne este de făcut o legătură între cele două, pe atât de mult ne dăm seama de sfinţenia Maicii Domnului şi de mizeria lăuntrică în care ne găsim noi.
Viaţa Maicii Domnului este taină şi minune. Maica Domnului este „rai de taină”, este „laudă a toată lumea”, este „năstrapă de aur”, este „casa Domnului”. Condacul sărbătorii ne spune că „Preacurata, Biserica Mântuitorului, cămara cea de mult preţ şi Fecioara, sfinţită vistierie a slavei lui Dumnezeu, astăzi se aduce în casa Domnului, împreună aducând harul Duhului lui Dumnezeu, pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu: Acesta este cortul cel ceresc”[1].
Noi spunem într-o cântare din postul acesta, adresându-ne lui Dumnezeu: „Pe mine, cel ce am ajuns peşteră de tâlhari, arată-mă, Doamne, Cel ce în peşteră Te-ai născut, locaş al Tău şi al Tatălui şi al dumnezeiescului Tău Duh, ca să Te slăvesc în toţi vecii”[2].
Şi, dacă suntem realişti, în faţa tainei unirii cu Hristos, ne folosim de rugăciunea de la Împărtăşanie: „Mă cutremur, primind focul, să nu mă aprind ca ceara şi ca iarba. O înfricoşătoare taină. O, milostivire a lui Dumnezeu. Cum eu, tină fiind, mă împărtăşesc cu dumnezeiescul Trup şi Sânge şi mă fac fără stricăciune”[3].
Maica Domnului se pregăteşte în templu pentru momentul unic din istoria universului când, întrupându-se în sânul ei Hristos şi frate făcându-se cu oamenii, lumea va fi salvată. Datorită acestui fapt, că L-a născut pe „Pomul vieţii”, Preasfânta Fecioară este numită „rai de taină”.
„Umbritu-te-a pe tine, Fecioară, spune cântarea, puterea Celui dintru înălţime, şi te-a făcut rai de desfătare, având în mijloc lemnul vieţii, pe Mijlocitorul şi Domnul”[4]. Edenul cel închis pe vremea lui Adam devine accesibil pentru toţi oamenii. Într-un dialog retoric cu locul naşterii spunem: „Găteşte-te Betleeme că s-a deschis Edenul pentru toţi, înfrumuseţează-te Efrata, că Pomul vieţii a înflorit în peşteră din Fecioară. Pentru că pântecele aceleia s-a arătat rai înţelegător, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii şi nu vom muri ca Adam. Hristos se naşte ca să ridice chipul cel căzut mai înainte”[5].
Contemplând splendoarea Maicii Domnului şi admirându-i puritatea, ne dăm seama de ce a fost vrednică să-L nască pe Hristos. Şi, întorcându-ne înspre noi, ne dăm seama cât de mizerabili suntem pentru a-L putea primi. Din încurcătură ne scoate postul Crăciunului. Spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Crezând din suflet şi căindu-ne cu căldură, zămislim pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre ca și Fecioara, dacă avem sufletele noastre fecioare curate”[6].
Fecioria şi curăţia sufletului încercăm să le regăsim în acest post. Două virtuţi pe cât de mari pe atât de neglijate. Şi nu numai că nu le căutăm, ci le socotim desuete şi demodate.
Mai ales în inima tinerilor încearcă duhul anticrist şi secular să dărâme convingerile creştine şi dorul după puritate. Pe cei ce încă au mai rămas nepătaţi, acest duh îi persiflează şi-i marginalizează.
Uitându-ne cu speranţă la Maica Domnului, o rugăm să ne ajute prin rugăciunile ei: pe cei mai în vârstă să ne ajute să ne recâştigăm sfinţenia vieţii, pe cei tineri să-i păstreze curaţi şi nepătaţi.
În această stare fiind, vom avea bucuria de a-L primi şi noi pe Hristos în inima noastră.
† ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 339.
[2] Mineiul pe decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 339.
[3] Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 339.
[4] Mineiul pe iulie, EIBMBOR, Bucureşti, 1928, p. 99.
[5] Mineiul pe decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 312.
[6] Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare monahală, Filocalia 6, Bucureşti, 1977, p. 157.
