Autor: † ANDREI, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului
A trecut Postul Mare, au trecut şi Sfintele Paşti, răstimp în care situaţia ne-a obligat să fim singuri. Epidemia de coronavirus ne-a determinat să păstrăm distanţa socială şi să ne ferim de Covid-19. Am încercat pe cât ne-a fost cu putinţă să nu ne îndepărtăm de cei dragi şi să nu cădem în depresie.
Dacă e să fim obiectivi, vom recunoaşte că totuşi această perioadă, cu toată sforţarea noastră, ne-a marcat şi că tare dorim să-i putem reîntâlni faţă către faţă pe credincioşii noştri şi pe toţi cei dragi. Aşteptăm cu nerăbdare să se diminueze pandemia şi să aibă credincioşii acces în biserică.
La modul ideal, singurătatea poate avea şi un rol pozitiv. Numai că noi nu suntem întotdeauna la înălţimea duhovnicească de a gusta binefacerile însingurării. Avva Ruf a fost întrebat: „Ce este liniştea? Şi care este folosul ei? Iar bătrânul i-a zis: liniştea este a sta în chilie cu frica şi cunoştinţa lui Dumnezeu, ferindu-te de pomenirea de rău şi de cugetarea înaltă. Acest fel de linişte fiind născător de toate faptele bune, ne păzeşte de săgeţile vrăjmaşului cele înfocate, nelăsându-ne să fim răniţi de ele”[1]. De fapt, Însuşi Mântuitorul căuta clipe de linişte în singurătate. După prima înmulţire a pâinilor, citim că „dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să se roage singur” (Matei 14, 23). Ba chiar și ucenicilor le-a dat acest sfat: „El le-a zis: Veniți voi înșivă de o parte, în loc pustiu, și odihniți-vă puțin. Căci mulți erau care veneau și mulți care se duceau și nu mai aveau timp nici să mănânce” (Marcu 6,31).
Modul pozitiv de funcţionare al singurătăţii ni-l descoperă şi unul din clasicii literaturii noastre: „Când, în singurătate, începi să te asculţi pe tine singur, şi să cobori în marea taină, în tine însuţi, să-ţi dai seama că exişti ca o fiinţă separată de tot restul lumii, dar cu care iei clipă de clipă contact, nu mai poţi dubita în existenţa Creatorului, nici să crezi în nimicirea ta totală prin moarte. Se pun în faţa ta două mistere, care sunt însă două realităţi: unul eşti tu, mărginit şi parcă totuşi inepuizabil ca obiect de cercetat şi cunoscut; şi altul e nemărginit; Fiinţa Supremă, pe care dacă ai studia-o şi ai încerca să o cunoşti rânduri de veşnicii, nu vei putea epuiza niciodată suprema realitatea”[2].
Acesta este modul pozitiv de a te folosi de singurătate. Dacă încă nu ai nişte repere duhovniceşti, poţi derapa în depresie. Noi nădăjduim că în momentul în care restricţiile se vor încheia, oamenii care-şi pun problema spirituală cu seriozitate, cu mai multă râvnă va căuta biserica şi se vor preocupa de comuniunea liturgică.
În Biserică se creează o emulaţie duhovnicească, de aceea Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă „să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne” (Evrei 10, 24-25) .
În biserică, sufletul îşi găseşte liniştea şi se încarcă de iubire faţă de ceilalţi, căci spune Sfântul Vasile cel Mare: „cine, oare, mai poate fi socotit vrăjmaş al altuia, atunci când îşi uneşte glasul la un loc cu el, pentru a da laolaltă laudă lui Dumnezeu? Psalmodia aduce cu sine tot ce poate fi mai bun: iubirea, făcând din tovărăşia laolaltă a glasului un fel de trăsură de unire între oameni, aducând pe credincioşi laolaltă într-un singur glas de cor, psalmul este alungătorul demonilor, aducătorul ajutorului îngeresc”[3].
Sfântul Pavel, referindu-se la importanţa comuniunii liturgice, zice: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Căci o pâine, un trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1Corinteni 10, 16-17).
Comuniunea perfectă o stabilim la Sfânta Liturghie. Primii creştini numeau prima parte a Liturghiei „synaxis” sau „adunare”. „Este foarte important să realizăm că această «adunare», venirea împreună a multora care devin un trup, este într-adevăr începutul sau chiar însăşi condiţia Liturghiei – rugăciunea comună a Bisericii”.[4]
Noi sperăm că dorinţa creştinilor de a se aduna la Biserică să nu fie slăbită de această perioadă de pandemie ci, din contră, ea să devină mai puternică. Gândirea seculară care-i influenţează pe unii oameni, ne rugăm Domnului să fie depăşită.
În „Explicarea Dumnezeieştii Liturghii”, Părintele Stefanos Anagnostopoulos ni-l pune în faţă pe Domnul Costes, om necredincios, care mergând la rudeniile sale dintr-un sat în ziua de Crăciun, efectiv L-a văzut la Sfânta Liturghie pe Hristos euharistic.[5]
Ne rugăm lui Dumnezeu ca această perioadă de încercare să treacă, pandemia să se termine, iar dumneavoastră în număr şi mai mare să puteţi veni la biserică. Hristos a înviat!
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Patericul, Editura Reîntregirea, Alba –Iulia, 1990, p. 205.
[2] Ion Agârbiceanu, Fața de lumină a creştinismului, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006, p. 39.
[3] Psaltirea, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 6.
[4] Pr. Alexander Schmemann, Liturghie şi viaţă, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, p. 73.
[5] Protopresbiter Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieştii Liturghii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p.447.
