Scurte lămuriri de început
Din perspectivă scripturistică, moartea este urmare a păcatului (Facere 2,17; Înţelepciunea lui Solomon 1,13). Omul alege altceva decât Dumnezeu și se depărtează de sursa vieții. Şi de la Adam încoace aceasta reprezintă destinul fiecărui om şi ultimul său duşman (1 Corinteni 15, 26).
Deși prin semnele profetice[1], omul Vechiului Testament este încurajat în fața morții prin „semințe ale Învierii”, perspectiva asupra morţii se schimbă radical odată cu moartea şi învierea lui Hristos, prin care „moartea a fost înghiţită de viaţă” (1 Corinteni 15, 54), sfârşit al păcatului şi trecere către Împărăția veșnică a lui Dumnezeu.
Omul contemporan și frica de moarte
În contemporaneitate, se vorbește despre „o cultură a fricii”[2], despre o „hiperbolă a fricii” sau de „omul-frică”, ca un nou tip al omului actual[3]. Însă fricile de tot felul culminează sau sunt cuprinse în frica de moarte: „Frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 15). În fața acestei realități, omul contemporan încearcă să facă față prin mai multe mijloace. O să le evidențiem pe cele mai importante.
În primul rând, cel mai la îndemână mod, deși precar, este așa numita „orientarea după satisfacția pe termen scurt”, cu efecte anestezice imediate. Acest lucru presupune consumul (și de aici consumismul) de bunuri și plăceri, care se alătură idealizării vârstei tinere. O a doua perspectivă se manifestă prin negarea pur și simplu a morții. La nivel macro, acest lucru presupune, ceea ce Părintele Alexandru Schmemann numește „o conspirație a tăcerii”[4]. Omul contemporan se străduiește să diminueze cât reușește de mult înfățișarea și consecințele morții – durerea, aspectul exterior, singurătatea, deznădejdea („industria funerară”). Deși un eveniment trist, în felul acesta se caută o cât mai puțină implicare din partea omului. Se întâmplă, în al treilea rând, o cosmetizare a morții, încercând o împrietenire mincinoasă cu aceasta, pe modelul unei politici de marketing cu care omul este obișnuit și care îl transformă în „cumpărător”. În aparență, moartea pare să fie o realitate frumoasă. Pe această linie, străduința este aceea de a-i feri pe cei din apropiere de prea multă implicare emoțională, căutând ca timpul până la îngropare să fie cât mai scurt și cât mai bine învăluit, acoperit, și, în consecință, contactul cu moartea să fie cât mai discret și de departe. O a patra atitudine, mai puțin identificată și totuși foarte răspândită, este amânarea la nesfârșit a problemei și a timpului morții, prin omitere sau prin ridiculizare, manifestând un curaj nesăbuit și imprudent, nedemn de seriozitatea vieții și a morții deopotrivă. Această viziune se desfășoară potrivit paradigmei „îmblânzirii vieții de zi cu zi” prin mâncare naturală, mișcare și alimente bio, prin terapii alternative, în așa fel încât să-și protejeze organismul și, în felul acesta, să i se asigure o viață în bune condiții și prelungită pentru multă vreme.
Alternativa ascetică propune o abordare de tipul „față în față” cu realitatea: „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Nici un muritor nu poate învinge moartea. Oricât se străduiește știința în căutarea elixirului vieții veșnice, probabil nu va reuși să-l afle niciodată. Nu se află în puterea ei, în puterea omului. În plus, moartea nu este ceva frumos și așa va rămâne. Sfântul Siluan Athonitul vorbește despre „a ține mintea în iad”[5], revelând frica de moarte în dimensiunea ei globală, din pricina stării de păcat care cuprinde lumea, și, totuși, fără a deznădăjdui. Este o chemare la a înfrunta moartea, prin amintirea ei, ca sursă pentru o neîntreruptă pocăință. Cuviosul Sofronie Saharov transpune această stare în rugăciune: „Îndelungeşte-mi zilele în această lume până ce voi fi adus Ţie adevărata pocăinţă. Nu mă răpi în ceasul întunecării mele, ci întru bunăvoirea Ta îmi dă sfârşit bun. Cunoscută fă mie mai înainte moartea mea, spre a se găti sufletul meu a Te întâmpina. În ziua aceea cea mare pentru mine, întru acel ceas înfricoşat mie, fii cu mine, Doamne, şi-mi dăruieşte bucuria mântuirii Tale…”[6]. Această stare descrie „sfârșitul creștinesc” pomenit în ectenia cererilor.
Credința în înviere – continuitate și apartenență
Și viața și moartea, dar, mai ales momentul plecării, au un caracter tainic. De aceea, luate împreună, sunt privite în consecință. Unele lucruri se pot exprima limpede, altele se pot intui parțial, iar față de altele e nevoie de maximă prudență, dar nu în sensul de retragere defensivă, ci, mai degrabă, de apropiere evlavioasă, apelând strict la instrumentul credinței, care nu deslușește pur și simplu, ci deschide înspre realități promise, care depășesc pe cele de aici.
Mă vo referi în continuare la două concepte – continuitate și apartenență, care ca ortopraxie a învierii în cea mai fericită exprimare. Era vorba aici de credința veche, moștenită de la poporul evreu, în întâlnirea de după moarte cu cei din neamul lor plecați în veșnicie, de acum asumată ființial la nivel de credință, de mentalitate, în mijlocul comunității. Găsim mai multe locuri în Vechiul Testament unde se exprimă limpede această credință, prin expresia – „s-a adăugat la poporul său”(Facere 25, 8; 49, 33; Numeri 27, 13; 32, 50; 1 Macabei 2, 69; Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel 1, 1; Fapte 13, 36).
Îmi este foarte prezent în minte exemplul multor oameni firești din copilărie, aflați la diverse vârste, care pur și simplu se pregăteau și își pregăteau plecarea, „sfârșitul creștinesc”, în detaliu, cu seninătate, dar și cu speranța întâlnirii cu cei plecați mai dinainte din neamul lor. Vârsta înaintată sau boala de care sufereau nu erau elemente ale disperării, ci semne că plecarea s-a apropiat. De acum viața lor se desfășura în zona esențialului. Nu mai era timp pentru orice. Și totuși, fără semne grave de anxietate sau panică. Era timpul de a mai îndrepta, de a desăvârși și de a preda o moștenire celor care rămân. „Să plecăm împăcați”, acesta era moto-ul pe care l-am auzit frecvent la bătrânii cuviincioși pe lângă care am crescut în copilărie.
Experiența unei vieți este predată treptat urmașilor, realizându-se un transfer de înțelepciune. Ultimele „porunci”, învățături și sfaturi, capătă o valoare specială de vreme ce însoțesc același timp esențial, când totul capătă valoare de sinteză și de testament. Există și în graiul nostru o expresie în această direcție – „cu limbă de moarte”, care se referă la ultimele cuvinte înainte ca cineva să închidă ochii. Moartea însemna trecere dinspre o parte înspre cealaltă, însă în același cadru religios, dar și etnic, într-o continuitate. Această credință condiționa și grija față de trup la vremea plecării, pregătirea desfășurându-se într-un ritual bine precizat.
Locul unde pleacă este numit „sânul lui Avraam” (Luca 16, 22-23)[7], cu trimiteri specifice. Această expresie a avut mereu un efect puternic asupra înțelegerii și simțirii mele vizavi de plecarea din această lume. „Sânul”face trimitere la ideea de naștere, renaștere, la o viață nouă, descriind această schimbare, la trecere, un transfer, „un paști”, din registrul pământesc în cel ceresc. Generic vorbind, ne plasează dintr-o dată în vremea și geografia obârșiei, un topos al începuturilor, dar deopotrivă și al odihnei înaintea renașterii finale. Și, în același timp, ne aduce aproape de această conștiință a apartenenței și a continuității, ca element de legătură între generații, în mijlocul neamului, dar și în Împărăția Cerurilor.
Indicii pastorale
Lumea la care ne-am referit îl avea în vedere pe om față în față cu viața, suferința și moartea, dar și cu învierea. Nota caracteristică care însoțește această existență este prezența transcendentului în orice perspectivă, atitudine sau lucrare, și, astfel, înțelegem că viața poate fi lecturată în toată bucuria, vitalitatea și curajul care o însoțesc, iar moartea lipsită de tragism. Fricile pot fi măsurate. De aici și primul element pe care îl subliniem, realitatea morții nu ar trebui să fie străină de mesajul nostru pastoral. Pomenirea morții a reprezentat una din constantele vieții ascetice la Părinții filocalici, cu valoare pedagogică, dar și ca însoțire a procesului de înțelegere a vieții. Denunțăm oricare din „metodele postmoderne” de evitare a realității morții – apelul la plăcere, cu valoare temporară și distructivă; negarea, deși realitatea morții este atât de evidentă și atât de răspândită; cosmetizarea, în ciuda durerii și a suferinței vizibile care o însoțesc; sau amânarea, prin prelungirea irațională a vieții, un demers la fel de nerealist și imatur (biotehnologiile). Alternativa este înfruntarea morții prin apelul la credința în înviere, primită și trăită în Biserică. Proclamarea evangheliei presupune construirea identității creștine pe învierea lui Hristos, ca singura rezolvare a ecuației morții personale.
Un al doilea element necesar în înfruntarea morții este implicarea la nivel de comunitate. Și subliniem în primul rând experierea acesteia în cadrul familiei, ca „biserica cea mică”, extinsă ulterior la nivelul familiei mari, parohia și/ sau comunitatea. Facem o observație, socotesc necesară, în acest moment. Nu ar trebui excluși în familie, de la a participa la suferință și moarte, copiii și tineri, ca formă de a-i proteja, lucru care se întâmplă frecvent. Copiii nu participă la funeraliile bunicilor sau chiar ale părinților. Din perspectivă religioasă, dar și psihologică, credem că lipsa acestora, precum și neimplicarea în suferințele prin care trece familia, îi face vulnerabili în fața evenimentelor intense ale vieții și, în consecință, nepregătiți pentru mai târziu. În plus, această decizie contribuie la generarea în conștiința lor a sentimentului de izolare, de neapartenență reală la căminul familial, și, în cele din urmă, la înstrăinarea de familie. Soluția pastorală pe care o propunem este tocmai asumarea suferinței și a morții, care se trăiesc împreună, „cei tari purtând slăbiciunilor celor vulnerabili” (Romani 15, 1).
Al treilea aspect pe care îl vom indica este necesitatea însoțirii bolnavilor terminali, în instituții specializate sau în căminul nostru familial. Se vorbește tot mai mult, alături de tratamentul medical specific și necesar, de acompanierea emoțională a celor care trec prin suferințe grele, petrecându-și ultima perioadă din viața pământească. În acest context, tot ceea ce se întâmplă poartă o pecete specifică, se trăiește la maximă intensitate și prezintă efecte puternice. De aceea, pe lângă asistența medicală necesară, un rol deosebit în însoțirea acestora îl ocupă familia, prietenii, cei apropiați, care pot să contribuie substanțial la îmbunătățirea calității vieții celui bolnav. Dar beneficii există și în sens invers, pentru că orice contact cu suferința și cu moartea poate transforma radical și esențial și pe cei din proximitate, în sensul unei plasări realiste și solidare în mijlocul societății și a problemelor cu care se confruntă aceasta și, deopotrivă, oferirea șansei de a participa activ și sincer la suferința celor din jur.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
[1] Trecerea prin Marea Roșie, înălțarea Proorocului Ilie şi a lui Enoh cu trupul la cer; Proorocul Iona în pântecele chitului; învierea fiului sunamitencei de către Proorocul Ilie; Iezechiel 18 și 37 și altele (a se vedea lecturile din Sâmbăta Mare de la Liturghia Sfântul Vasile cel Mare).
[2] F. Furedy, Cultura fricii, Antet Revolution, 2007; U. Beck, Risk society, 1992.
[3] „O nouă formă de teroare: amenzi, amenzi, amenzi! O nouă/veche cultură: frica, frica, frica! Omul-frică este chemat azi să construiască viitorul”, Ziarul Financiar (Iulian Anghel), 18 mai 2021.
[4] Vezi cuvântarea lui Alexander Schmemann intitulată, „Talk 1: The development of Christian funeral rites”, în Robert Alan Hutcheon, From lamentation to alleluia: an interpretation of the theology of the present-day byzantine-rite funeral service analyzed through its practical relationship to bereaved persons, Ph.D., University of Ottawa, Ottawa, 2003, p. 313.
[5] Ține mintea în iad și nu deznădăjdui, Sibiu, Deisis, 2000.
[6] Arhim. Sofronie, Taina vieții creștine, Accent Print, Suceava, 2014 p. 239.
[7] Vezi și otpustul înmormântării – „în corturile drepților să-l așeze, în sânul lui Avram să-l odihnească și cu drepții să-l numere…” (Molitfelnic, București, IBMBOR, 2013, p. 205).
