Sfântul Sinod a dedicat acest an familiei creștine și sfintelor femei care au avut și au un rol deosebit în viața noastră spirituală. Citim în Cartea Facerii că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul»…” (Facere 1, 27-28).
În acest context, în mod special subliniem rolul femeii în iconomia mântuirii și importanța ei în creșterea copiilor și în educarea lor. Ne aducem aminte cu evlavie de mamele și bunicile noastre, care ne-au crescut și au dat o direcție creștină educației noastre. Este adevărat că în vechime au fost și atitudini negative la adresa femeilor, iar în lumea secularizată de astăzi unele n-au preocupări spirituale, dar mamele bune și credincioase rămân fidele vocației și credinței lor. Sfântul Pavel, referitor la preocupările spirituale zice: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).
Învățătura Domnului Hristos dă mare importanță misiunii femeii. La evrei, ca și la arabi, nu puteai saluta o femeie pe stradă, și cu atât mai puțin să vorbești cu ea. Însă Arhanghelul Gavriil s-a închinat Maicii Domnului. Mântuitorul a stat îndelung de vorbă cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov, a lăudat credința cananeencii, a apreciat pocăința Mariei Magdalena, a tămăduit-o pe femeia gârbovă și a lăudat dărnicia femeii văduve și sărace.
Întruparea Domnului Hristos a avut loc prin femeie, prin Preasfânta Fecioară Maria, iar când a înviat din morți primele care L-au văzut au fost femeile mironosițe. Lucrarea lui Dumnezeu se face prin femeie nu numai datorită faptului că biologic colaborează cu El, ci și pentru că este „plină de har”, pentru că prin rugăciune ține legătura cu lumea duhovnicească și cu izvoarele tainice ale vieții.
Ioan Alexandru ne relatează că în una din frescele Voronețului, „bărbatul ară, femeia toarce lâna oilor și leagănă pruncul înfășat în scutece”[1], subliniind faptul că ea, pe lângă faptul că aduce copiii la viață, are și preocupări spirituale.
Paul Evdokimov afirmă că femeia are capacitatea fiziologică de a naște prunci, capacitate care provine din structura sa spirituală. Femeia nu-i maternă pentru că fizicul său îi permite să nască, ci din spiritul său matern decurge facultatea fiziologică și putința anatomică de a naște. La fel și bărbatul are robustețe fizică și virilitate pentru că din punct de vedere spiritual posedă o structură ce corespunde bărbăției[2].
Înțelegem că specificul harismatic al femeii și specificul harismatic al bărbatului vin dintr-o realitate comună. Această realitate a fost dată la început ca sursă și este propusă apoi ca țintă de atins, trecând de la diferențierea elementelor complementare la integrarea lor în împărăția lui Dumnezeu, unde „nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30).
În cartea celebră „Femeia și salvarea lumii” Paul Evdokimov se oprește la Maica Domnului, dar ne face să înțelegem și rolul deosebit pe care femeia creștină l-a avut în Rusia Sovietică și în celelalte țări comuniste atunci când religia a fost scoasă din școli, iar filozofia oficială era cea atee.
Cine a salvat spiritualitatea? Mama și bunica! Ele îi învățau și-i educau pe copii, ba chiar pe bărbați, să aibă o viață creștină normală, să se roage lui Dumnezeu, să cinstească Biserica. Nu ne-a bucurat faptul că la revoluția anticomunistă tinerii noștri ziceau „Tatăl Nostru” și cântau „Cu noi este Dumnezeu”?! În această atitudine se intuia rolul femeii creștine. Femeia creștină care o are ca model pe Maica Domnului. Învățătura despre Maica Domnului are în Ortodoxie un loc bine definit și o importanță deosebită, pentru că stă în legătură cu învățătura despre Mântuitorul Iisus Hristos și mântuirea lumii. Deosebita cinstire pe care Biserica Ortodoxă o acordă Maicii Domnului se întemeiază pe o serie de prerogative pe care le are Preasfânta Fecioară Maria.
Aceste prerogative sunt: învățătura că Maica Domnului este Născătoarea de Dumnezeu (theotokia); învățătura despre pururea fecioria Maicii Domnului (aeiparthenia); învățătura că Maica Domnului este mai presus de orice făptură (mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii…); curăția și lipsa de păcate personale; calitatea Maicii Domnului de pururea rugătoare pentru noi păcătoșii către Domnul Hristos.
Datorită acestor prerogative o preacinstim pe Maica Domnului (hyperdulia) și ne punem nădejdea în rugăciunile ei. Ele se întemeiază pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție, dar și pe experiența de viață a Sfinților Părinți și a oamenilor credincioși. Oricum, Maica Domnului rămâne exemplul absolut pentru femeile creștine și pentru noi, pentru toți.
Familia creștină pune în practică învățăturile pe care le tragem de la Maica Domnului și de la femeile cu o viață sfântă. Cum remarcă Paul Evdokimov, dacă Maica Domnului s-a învrednicit de nașterea trupească a Mântuitorului, adevăratele femei creștine Îl nasc pe Hristos duhovnicește în sufletele soților și copiilor lor, sau a altor persoane apropiate[3].
Din intensitatea cu care femeile mironosițe și urmașele lor trăiesc realitățile duhovnicești rezultă puterea de mărturisire a credinței și de transmitere a bunelor tradiții și obiceiuri creștine.
Îl amintesc cu drag pe preotul și scriitorul Ioan Alexandru care, referitor la familia creștină, scrie câteva rânduri deosebite: „Familia este întemeiată pe cea mai trainică dimensiune a Universului care nu piere niciodată, și aceasta este dragostea. Iar dragostea adevărată începe cu jertfa de sine, pentru că numai unde stăpânește spiritul jertfei de sine este locul larg de viețuire pentru celălalt…”[4]. Iar familiile trainice stau la temelia unei patrii: „Locul unde se întemeiază rânduiala unei Patrii și statornicii, în spiritul legilor morale, al jertfei de sine, al răbdării, încrederii și dragostei este acest cuib arhaic și sacru unde doi oameni, mai întâi un tânăr bărbat și o fată se hotărăsc să-și unească viața în cuget și simțire …”[5].
Manualele de morală creștină zăbovesc asupra înțelesului pe care-l are familia în lumina moralei creștine. „Familia este prima și cea mai mică celulă a organismului social”[6]. Ea a fost întemeiată la crearea omului (Facerea 1, 27-28). Însușirile ființiale ale familiei, întemeiate pe învățătura creștină, sunt: „unitatea, trăinicia, sfințenia și egalitatea între soți. Iar scopul ei este: înmulțirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea trupească și îndeosebi stabilirea unei stări desăvârșite în dragostea dintre soți”[7].
Meditând la familie, profesorul Georgios Mantzaridis zice că „unirea dintre bărbat și femeie constituie o taină care se raportează la taina unirii dintre Hristos și Biserică. Cu alte cuvinte, unirea aceasta se prezintă ca simbol al unirii dintre Hristos și Biserică”[8].
Familia este comuniunea formată din părinți și copii. Temelia ei se pune prin taina Cununiei. Scopul ei este lărgirea împărăției lui Dumnezeu. Când mama naște un copil zidește o nouă biserică lui Dumnezeu, un sfânt locaș de închinare. Mama este femeia care primește să fie binecuvântată de Dumnezeu care spune împreună cu Maica Domnului „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).
În general, mama se ocupă de formarea copiilor. De aceea, îl voi cita pe Octavian Goga în acest sens: „Și par’c-aud pocnet de bici / Și glas stăruitor de slugă, / O văd pe mama-n colțul șurii, / Așază-ncet merindea-n glugă… / Înduioșată, mă sărută / Pe părul meu bălan, pe gură / -Zi Tatăl nostru seara, dragă, / și să te porți la-nvăţătură!”[9].
Se vede limpede că mama este interesată și de formarea spirituală a copiilor și de formarea intelectuală. Preocupările misionare ale mamei în familie nu se opresc numai la copiii, ci se răsfrâng și asupra soțului. De fapt, știm încă de la Sfântul Pavel că sursa credinței este mama și bunica. Scriindu-i lui Timotei zice: „Îmi aduc aminte iarăși de credința ta neprefăcută care, precum s-a sălășluit întâi în bunica ta Loida și în mama ta Eunichi, tot așa sunt încredințat că și întru tine” (2 Timotei 1, 5).
În patrimoniul spiritual universal și național, cele mai emoționante pagini sunt închinate mamei, pentru că orice personalitate și-ar putea începe autobiografia cu cuvintele: „La început a fost mama”. Să ne gândim numai la veacul de aur al creștinismului, care a dat atâtea personalități: Sf. Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin și mulți alții. Sfântul Vasile cel Mare încă din copilărie a fost format de bunica lui, Macrina, și de mama lui, Emilia.
Pe Nona o caracterizează fiul ei, Sfântul Grigorie de Nazianz: „Dacă tatăl era podoaba bărbaților, mama era podoaba femeilor și nu numai podoabă, dar și mod de virtute. Mama – să spun într-un cuvânt – soție a unui asemenea om și de-o prețuire egală – era din părinți evlavioși, ea însăși evlavioasă. Femeie la trup, ea întrecea la caracter pe orice bărbat”.
Mama Sfântului Ioan Gură de Aur, Antuza, strălucită femeie, a rămas văduvă la 20 de ani, și s-a dedicat creșterii fiului ei, fără să se mai căsătorească. Virtutea acestei mame l-a uimit pe celebrul retor Libaniu. Curăția și înălțimea morală la care-și ducea văduvia l-au făcut să exclame cuvinte ce încununează și pe mamă și fiu: „Ah, ce femei au creștinii!”[10].
Ce să zicem de mama Fericitului Augustin, Monica, care prin rugăciunile ei și-a convertit fiul? „Și ai trimis mâna Ta din înălțime și din acest întuneric adânc ai scos sufletul meu, când pentru mine plângea înaintea Ta mama mea, credincioasa Ta, mai mult decât plâng mamele înmormântarea trupurilor noastre. Căci ea vedea moartea mea, vedea prin credința și spiritul pe care îl avea de la Tine, și ai auzit-o Doamne. Ai auzit-o și nu i-ai disprețuit lacrimile, când, curgând, udau pământul sub ochii ei, în orice loc al rugăciunii, ai auzit-o”[11].
Am mai putea da multe exemple, dar ne oprim aici, și tragem concluzia că atunci când vorbim de familia creștină nu putem fi indiferenți sau reci. Cum spune Nicolae, Mitropolitul Ardealului: „familia este un sanctuar, căminul sfânt al tuturor virtuților creștine”[12]. Ea este biserica mică. Prezența lui Hristos în ea face ca familia să fie un organism în care pulsează veșnicia. Dacă Biserica este mireasa lui Hristos, fiecare familie, întrucât face parte din Biserică, poate fi socotită tot o mică mireasă a lui Hristos.
Am zis că anul acesta este dedicat de către Sfântul Sinod familiei creștine și sfintelor femei. Încă n-am pomenit de faptul că în neamul nostru au trăit multe femei cu o viață curată. Unele sunt canonizate, altele vor fi canonizate anul acesta.
Sunt celebre mamele Sfântului Ștefan cel Mare, a Domnitorului Mihai Viteazu, a Sfântul Andrei Șaguna, a Cuviosului Petroniu Tănase, a Sfântului Dometie cel Milostiv și multe altele. Pe vremea când eram preot la Turda am cunoscut o femeie cu o viață sfântă: lelea Anastasia Giurgiuman.
Sigur că nu putem fi fără obiectivitate, observând că azi și secularizarea își spune cuvântul ei. A fost o mare biruință că religia a intrat în școală. Noi știm că Sfântul Mucenic Liviu Galaction de la Cluj a murit în temnița de la Aiud tocmai pentru că a alcătuit o programă de catehizare.
Și atunci, când peste săptămână toți copiii fac religie la școală, dar duminica numai un număr sunt la biserică, vedem faptul că și spiritul secular își are influența lui. Noi credem că femeile noastre credincioase își vor avea cuvântul lor puternic în familiile pe care le ocrotesc.
Toată admirația noastră pentru femeile credincioase și pentru familiile lor.
† ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Editura Eminescu, București, 1985, p. 93.
[2] Paul Evdokimov, La femme et le salut du monde, Paris, 1978, p. 17.
[3] Paul Evdokimov, op. cit., p. 153.
[4] Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Editura Eminescu, București, 1985, p. 93.
[5] Ibidem, p. 95.
[6] Teologia Morală Ortodoxă, Vol. II, E.I.B.M.B.O.R., București 1988, p. 289
[7] Ibidem.
[8] Georgios Mantzaridis, Morala Creștină, Editura Bizantină, București, 2006, p. 289.
[9] Octavian Goga, Poezii, Casa cărții de știință, Cluj-Napoca, 2001, p. 19.
[10] Sfântul Vasile cel Mare, P.S.B. 17, București, 1986, p. 10.
[11] Fericitul Augustin, Scrise alese, P.S.B. 64, București, 1985, p. 98.
[12] Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală, Sibiu, 1969, p. 351.