Subiectul ultimei noastre întâlniri a fost Sfânta Taină a Spovedaniei sau a Mărturisirii. Ne reamintim că necesitatea ei stă în păcătoșenia noastră. De nu am fi slabi și nu am păcătui, Taina Spovedaniei nu ar fi propusă de Biserică. Spovedania oferă posibilitatea reactualizării Tainei Botezului. Este taina înnoirii și a creșterii spre Hristos, a recâștigării statutului de coroană a creației în dialog spre zările mântuirii. Cine are grijă de sufletul său, nu riscă să fie prins nepregătit la ceasul chemării finale. Familia creștină este atentă și sensibilă la timpul spovedaniei și se raportează la ea ca la un beneficiu nu ca la o obligație.
Dacă Taina Spovedaniei este taina readucerii în comunitatea euharistică a păcătosului, Taina Nunții, a Cununiei, pe care o vom avea astăzi înainte, este taina care ne amintește de însoțirea dintre Dumnezeu și lume,[1] Hristos și Biserică (Efeseni 5).
Sfântul Pavel mărturisește că unirea dintre bărbat și femei e o mare taină, e un mister în deplinătatea sensului mistic pe care îl implică acest termen: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32). Căsătoria, relația binecuvântată în Biserică, este comparată cu raportul dintre Hristos și Biserică: „Pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii, trupul său, al cărui mântuitor și este” (Efeseni 5, 23).
Părintele D. Stăniloae definește, influențat de teologul Paul Evdokimov, în felul următor căsătoria: „Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică”[2].
Ce înseamnă lucrul acesta? Că unirea dintre bărbat și femei este un act liber, că are nevoie de pecete dumnezeiască, că are ca obiectiv mântuirea.
Instituirea tainei
Așa cum subliniam, în prima cateheză vorbind despre familie, relația dintre bărbat și femei a fost consacrată în Rai, de Însuși Dumnezeu. A făcut bărbat și femei, amândoi fiind expresia umanității. „Instituirea căsătoriei în Rai este o veche tradiție și sigură. Domnul, vorbind de căsătorie, S-a referit la Vechiul Testament: nu ați citit oare? (Matei 19, 4 și Efeseni 5, 31). ”Fiul doar a confirmat ceea ce Tatăl a instituit” zice Clement Alexandrinul și cu aceasta enunță ideea fundamentală a harului paradiziac al căsătoriei. Dacă pentru el crearea omului este botezul, iubirea primei perechi de oameni care ”formează din eu un singur trup”, este Taina căsătoriei. Astfel nu este o simplă întâmplare dacă Biserica din Rai își are începutul în căsătorie, plinirea conjugală a primei perechi, și dacă din bucura celor căsătoriți, de la nunta din Cana Galileii, a izvorât cea dintâi arătare a Slavei lui Hristos, așa cum arată evanghelia a patra”[3]
Scopul căsătoriei
Atunci când vine vorba despre scopul căsătoriei, e important să îi ascultăm pe teologi dar și rugăciunile rostite în timpul săvârșirii Sfintei Taine. Teologul de origine rusă, Paul Evdokimov spune că: „scopul ultim al căsătoriei este iubirea conjugală, această plinire a unității soților, care face din căsătorie o biserică domestică[4]. În același timp rugăciunile rostite la cununie arată interesul comunității față de profilul de viitor al tinerei familii: „și dă robilor Tăi viață pașnică, lungime de zile, înțelepciune, dragoste unuia către altul întru legătura păcii, dar de prunci, seminție cu viață îndelungată, cununa neveștejită a măririi”[5]. Cine nu-și dorește în casă pace? Și Biserica se roagă pentru aceasta! Cine nu-și dorește să aibă ani mulți de trăit? Biserica se roagă și pentru aceasta! Cine nu-și dorește să fie înțelept, să-și iubească alesul sau aleasa, să aibă copii, să aibă un neam ce nu se stinge la moartea lui, dar mai ales să se mântuiască? Gândirea sfinților părinți a surprins toate aceste realități și nevoi în rugăciunile prezente în cult.
E important să înțelegem că vocația noastră este comunională, adică de a fi unii cu alții, de a căuta mântuirea și împlinirea omului. De aceea, același teolog rus spunea:
„Căsătoria ca legătură naturală pe viață între un bărbat și o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul și femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă”[6]. Despre acest om vorbește referatul biblic, cartea Facere. Despre acest fapt vorbesc și rugăciunile când spun că vor fi „un singur trup”. Adică bărbatul și femeia îl formează pe Adam, pe om, se împlinesc unul prin celălalt, sunt complementari.
Căsătorie și monahism
Dacă drumul omului spre Dumnezeu este prin Taina Nunții, cum ne explicăm prezența monahilor, existența lor. Cum se raportează Biserica la ei? Din nou Paul Evdokimov ne luminează prin cuvintele sale: „Este propriu gândirii creștine să afirme diversitatea slujirilor și ca atare a vocațiilor. Este inutil să ne întrebăm dacă un monah este superior unui om căsătorit sau invers, ci trebuie să ne întrebăm dacă fiecare din ei este inferior sau nu gradului de sfințenie ce i se cere. Un singur lucru este cu adevărat mare, și acesta este sensul smereniei, adică orice creștin să fie exact la propria sa măsură, pusă de Dumnezeu. Cele două versante ale Taborului, cel al sfințeniei monastice și cel al sfințeniei conjugale, duc la vârful unde coincid; și unul și altul ne ajută să intrăm în „odihna lui Dumnezeu”, „întru bucuria Domnului”.[7]
În timpurile noastre, dominate de incertitudini, de frici și îndrăzneli nefirești, de relativizarea esențialului și promovarea nerușinării ca normă, e important să știm cine suntem și ce este familia creștină. Familia creștină își pune rădăcinile prin binecuvântarea lui Dumnezeu, este fidelă și ascultătoare față de principiile Evangheliei. Teologii avertizează în deplină cunoștință de cauză și spun:
„Căderea în păcat a pervertit ontologia omenească, despărțind-o în masculinitate rea și feminitate rea, aruncându-i într-un veșnic du-te vino de atracție și repulsie. Separarea nu se efectuează între oameni și femei, ci în lăuntrul oricărei ființe omenești și creează o tensiune continuă, care dă naștere la conflicte și nevroze. Taina căsătoriei aduce „harul paradiziac” și unește începutul cu sfârșitul. Același Sfânt Ioan Hrisostom, marele doctor al căsătoriei, anunță o idee profundă, confirmată de psihiatria de azi „iubirea se naște din castitate”, dimpotrivă, „pervertirea (adică destrăbălarea și curiozitatea pornografică) vine din insuficiența iubirii”. Remediul cel mai puternic „este iubirea – amor magnus – care-i face pe oameni caști”[8]
Acolo unde iubirea s-a răcit, unde cei doi s-au îndepărtat unul de celălalt, fără să fi acceptat cu smerenie că unul se împlinește prin celălalt, căsătoria trebuie reînviată.
Să ne pregătim pentru întâlnirea cu Hristos cel Înviat!
Pr. lect. univ. dr. Liviu Vidican-Manci
Inspector eparhial pe probleme de catehizare parohială
Citește și Despre Taina Sfintei Spovedanii | Cateheza a V-a
Toate catehezele pot fi citite, integral, AICI
[1] Brant Pitre, Isus Mirele, traducere de Tatiana Niculescu, Humanitas, București, 2018, p. 31.
[2] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, EBMBOR, București, 2003, p. 183.
[3] Paul Evdokimov, p. 319.
[4] Paul Evdokimov, p. 322.
[5] Molitfelnic, p. 90.
[6] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, EBMBOR, București, 2003, p. 186-188.
[7] Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, București, 1996, p. 318.
[8] Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 322.
Foto credit: Darius Echim / mitropolia-clujului.ro
