Ca și în cazul tatălui său, biografia Regelui Solomon ne indică o cale comună, cu fapte luminoase, dar și gesturi și acțiuni reprobabile, un tablou amestecat cu lumini și umbre, în culori diferite, ba chiar în opoziție. În consecință, avem de-a face cu o spiritualitate neuniformă și discontinuă. Și totuși sunt elemente care ies în lumină, devin evidente în viața lui, dar și indicative și de referință în viața spirituală, în general. Lui Solomon îi este asociată înțelepciunea, care devine proverbială, nota cea mai specifică cu referire la personalitatea sa.
Biografia sa este cuprinsă, în cea mai mare parte, în Cartea a treia a Regilor. Pornim de la etimologia numelui, Solomon, care înseamnă „pașnic”, sau după numele său alternativ Iedida, „iubit de Domnul”, este cel de-al doilea fiu al Regelui David, cu Batșeba, și urmașul său la tron pentru o perioadă de 40 de ani. O conspirație a fratelui său Adonia i-a pus în pericol tronul. De aceea și pedeapsa a fost capitală, atât Adonia, cât și generalul Ioab, au fost pedepsiți cu moartea.
Solomon este un scriitor prolific, un poet, dar și un om de știință. De numele său se leagă trei cărți de înțelepciune ale Vechiului Testament, potrivit specialiștilor, corelate cu trei perioade ale vieții sale: „Cântarea cântărilor”, la tinerețe, lăudând dragostea frumoasă dintre bărbat și femeie, ca metaforă pentru dragostea dintre om și Dumnezeu; „Pildele lui Solomon”, la maturitate, cu nenumărate sfaturi practice înțelepte, multe dintre ele cu valoare de maximă; și „Cântarea cântărilor”, la bătrânețe, cu o vădită nostalgie, arătând că nimic nu are stabilitate aici jos, atunci când stă în fața veșniciei lui Dumnezeu. Pentru amestecul său cu neamuri străine și închinarea la dumnezei falși, cade din grațiile lui Dumnezeu, iar sfârșitul său va fi unul întunecat.
Voi evidenția în continuarea două elemente definitorii din biografia sa cu valoare de simbol pentru viața duhovnicească. În primul rând, Solomon este ctitor al mărețului templu din Ierusalim, dorință pe care Dumnezeu i-o refuze tatălui său David. Prin prisma prieteniei bune pe care tatăl său a avut-o cu Hiram, Regele Sidonului, Solomon îi cere acestuia ajutorul pentru a construi mărețul templu – să îi trimită cedrii și chiparoși, esențele de lemn cele mai rezistente, dar și meșteri pricepuți. În schimb, acesta se angajează la plată și la susținerea acestora cu hrana necesară. Relația dintre cei doi se va dovedi nu una uniformă și ușoară. Pe lângă meșterii străini, Solomon mai dispune de un număr de 30 de mii de lucrători din teritoriile cucerite pe care-i trimite în Liban cu schimbul, dar și 70 de mii de purtători de poveri și 80 de mii de tăietori în piatră. Cartea a treia a Regilor, capitolul 6, ne indică în detaliu lucrarea de zidire a Templului, arhitectura și materialele folosite.
La sfârșitul ctitoriei, Solomon I se adresează lui Dumnezeu în rugăciune, într-o stare de tensiune (3 Regi 8), de vreme ce pentru prima dată în istorie I se zidește o casă fixă și grandioasă lui Dumnezeu, Celui care fusese până acum itinerant și deodată călător cu poporul. Era nu doar o realizare nouă, una dintre cele șapte minuni ale lumii, ci, mai ales, o schimbare de paradigmă. Nu cumva demersul său încerca o „sechestrare” a lui Dumnezeu într-un templu făcut de mâini omenești, fie el și grandios? Dumnezeu îi răspunde provocării sale și-l asigură că „numele Său va fi acolo” (3 Regi, 8, 29), iar potrivit tradiției biblice vechi, numele indică prezența. Această rugăciune (3 Regi, 8, 22-30) se și rostește, în tradiția noastră liturgică, la începutul slujbei de sfințire a bisericii. Templul va genera un ritual fastuos și exact, care se va dezvolta ulterior tot mai mult. Riscul atunci, ca și acum, era mare, de vreme ce omul putea/ poate să încerce să-l „confiște” și să-L „mărginească” pe Dumnezeu între ziduri și să-l „asigure” prin apelul la un ritualism strict și, pe alocuri, arid, uitând că Dumnezeu este și itinerant și spontan, dorind să ne însoțească și să se întovărășească cu noi pe drumul vieții în ritmul ei cotidian.
Pericolul evocat aici a fost indicat de Însuși Domnul, denunțând corupția care însoțea viața cultică în jurul Templului, dar și extinzând ideea de „casă” către propriul Său trup (Ioan 2, 19), iar ulterior, Apostolii, pe lângă imagine a Bisericii, către trupul omului, templu al Dumnezeului cel viu (Evrei 9, 11; 1 Corinteni 3, 16). Pe lângă semnificația materială imediată, se indică în toate aceste situații, componenta sa spirituală și personală. Vom face în acest moment o subliniere de natură spirituală – Solomon Îi zidește lui Dumnezeu temple, comunitățile creștine biserici, însă niciodată fără să se considere împreună biserica dinlăuntrul nostru, care ea însăși este locașul cel mai iubit în care lui Dumnezeu îi place să se odihnească.
Cea de-a doua idee majoră în biografia lui Solomon se referă la darul înțelepciunii primit de la Dumnezeu, care stă la baza zidirii templului și a conducerii regatului. Nu este vorba de o simplă abilitate umană pe care o numim inteligență, ci de înțelepciunea care stă la tronul lui Dumnezeu. Tot din cartea a treia a Regilor aflăm că Dumnezeu îi apare în vis pe înălțimea Ghibeon tânărului rege „care iubea pe Domnul, și se purta după legea tatălui său” (3 Regi 3, 3), zicându-i că are posibilitatea de a-I cere un dar (temă prezentă frecvent în literatură). Fiind conștient de tinerețea sa și de lipsa de experiență, i-a cerut lui Dumnezeu „o minte pricepută”, o inimă ascultătoare, și capacitatea de a discerne, de a cumpăni binele (3 Regi 3, 9). Însăși cererea dă dovadă de o prezență a înțelepciunii, de vreme ce nu alege alte posibile dorințe corespunzătoare vârstei. Simțindu-și vocația de a conduce, cere, mai întâi, disponibilitatea de a asculta, așa cum era firesc, urmată de darul discernământului. Dumnezeu Însuși este impresionat de alegerea lui și îi oferă pricepere și cunoștințe vaste, mai mult decât la toți contemporanii săi. A scris în peste trei mii de proverbe și o mie cinci cântări (3 Regi 5, 12) despre natură, despre animale, despre păsări, despre om, lucruri înțelepte, încât mulți au dorit să-l întâlnească și să-l verifice, cum este cazul Reginei din Saba. Pentru cel înțelept totul este important, nimic inutil, nimic fără semnificație. Mintea ascultătoare și capacitatea de discernământ l-au făcut pe Mântuitorul Însuși să-l pomenească, vorbind despre Sine: „Înaintea voastră stă unul mai mare decât Solomon și voi nu vreți să-L ascultați” (Matei 12, 42). De fapt, Solomon preînchipuie Logosul întrupat, Înțelepciunea personificată, care și-a făcut casă pe șapte stâlpi (Pilde 9). Toți cei care Îl ascultau, înțelegeau că El este Sofia întrupată, singurul suveran și proprietar adevărat al cuvântului, de vreme ce nimeni n-a mai vorbit ca El (Ioan 7, 46).
Într-o lume saturată de false învățături, duhuri înșelătoare sau profeții de tot felul, darul discernământului capătă o importanță majoră. Noi, în general, socotim că suntem în stare să deosebim binele de rău prin analiză mentală, pe baza datelor, a cunoștințelor, a experiențelor și a personalității noastre, însă discernământul presupune ceva mult mai mult. Exprimă un pas ulterior prin care suntem în stare să transformăm toate aceste cunoștințe în planul deciziilor zilnice și acest lucru prin iluminarea Duhului, care locuiește în templul inimii, gata să discearnă. În termenii Sfântului Apostol Pavel, aceasta înseamnă: „Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere” (Efeseni 1, 17). Solomon a primit acest dar tocmai pentru că nu l-a avut în vedere pentru propriul lui bine, ci pentru ceilalți și misiunea pe care o primise. Tinerețea avea nevoie urgentă de înțelepciunea dumnezeiască. Prima lecție practică indică rugăciunea pentru a primi darul înțelepciunii, manifestată ca discernământ, în termenii părinților ascetici, aflându-se în fruntea listei de virtuți.
În continuare, o a doua lecție vizează capacitatea noastră de selecție a ceea ce este important în viața noastră. Solomon avea posibilitatea să ceară și altceva, cum ar fi bogăția, slava, puterea, sănătatea sau viața lungă. A ales înțelepciunea și le-a primit și pe celelalte din belșug (Matei 6, 29; Luca 12, 27). Așadar, în al doilea rând, ni se sugerează limpede o preocupare spre cele esențiale și de cinste cu adevărat în viața noastră. Din nou apelând la Sfântul Apostol Pavel, acest lucru înseamnă: „Fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul” (Filipeni 4, 8).
O a treia lecție, în cele din urmă, vizează disponibilitatea noastră de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru darul primit și pentru viață, în general. Acest lucru este evident în biografia lui Solomon, care identifică lucrarea lui Dumnezeu începând cu părintele său David și continuând cu el însuși: „Tu ai făcut cu robul Tău David, tatăl meu, mare milă; şi, pentru că el s-a purtat cu vrednicie şi cu dreptate şi inimă curată înaintea Ta, nu ţi-ai luat această milă mare de la el; şi i-ai dăruit fiu pe tronul lui, precum şi este aceasta astăzi” (3 Regi, 3, 6). Extinzând, în momentul în care cineva înțelege că „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este” (Iacov 1, 17), viața i se transformă într-o euharistie neîncetată, însoțită de uimire, în fața grijii părintești, tandre și securizante, de care simte că beneficiază neîntrerupt.
Ca exponent al vieții duhovnicești, înțeleptul Solomon ne indică o cale în două momente – un prim moment cu caracter spontan și orant, a-I cere lui Dumnezeu înțelepciunea, darul discernământului în plan zilnic, dar și, în general, ca fundament pentru orice demers spiritual în biografia noastră; urmat de un al doilea moment, cu caracter mai extins, sistematic, a-i construi (Î)înțelepciunii casă în „mintea noastră pricepută”, în „inima noastră ascultătoare”, pentru ca (A)aceasta să-și găsească constanță în viața noastră și să ne devină un bun al nostru. Până la urmă, răspunsul său poate fi și răspunsul nostru, rugăciunea lui rugăciunea noastră: „Dăruieşte-i dar robului Tău minte pricepută, ca să asculte şi să judece poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău…” (3 Regi 3, 9).
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
