Atmosfera pe care o resimțim în aceste zile este una în note grave, care solicită o participare întru totul vigilentă și deplină. Se impune actualizată acea lucrare ascetică esențială în viața creștinului – trezvia, pe care aș traduce-o simplu cu străduința maximă de „a fi aici și acum”, de a intui prilejul. Timpul dintr-o dată capătă alte valențe, iar desfășurarea vieții se întâmplă pe coordonate diverse față de cele de acum câteva săptămâni. În cuvintele Sfântului Pavel, această stare este descrisă succint și responsabil: „fiindcă știți în ce timp ne găsim, este chiar ceasul să vă treziți din somn; acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13, 11-12).
Timpul se apropie mai mult de veșnicie în sensul intensității cu care viața este trăită și al rapidității succesiunii evenimentelor. Fapte banale par să resusciteze vieți, gesturi neînsemnate devin născătoare de mari bucurii, iar unele cuvinte simple reușesc să însoțească singurătăți. Acesta este timpul mântuirii ca judecată personală, dar și colectivă. Este momentul de decizie, de alegere a unei căi, a „mea”, dar și a „noastră”. Cuvintele Sfântului Apostol Ioan ne descriu convingător acest timp de criză, vreme de har, moment de cotitură: „Cine e nedrept, să nedreptățească înainte. Cine e spurcat, să spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfințească mai mult” (Apocalipsa 22, 11). Binele poate să crească, dar același lucru se poate întâmpla și cu răul. Viitorul nostru ține de alegere.
În această stare, Domnul este aproape: „Iată, vin curând… Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Începutul și sfârșitul” (Apocalipsa 21, 12-13). Coborând Hristos aievea în viața noastră, dintr-o dată realitatea s-ar vedea altfel, cerul s-ar lumina, soarele ar încălzi lumea, iar orizontul nostru s-ar deschide nesperat de mult.
În mijlocul neliniștii și al fricii, al împrăștierii și al singurătății, al tristeții și al durerii, al învrăjbirii și al luptelor mediatice, se pogoară suav această bună vestire de demult, dar la fel de nouă și acum, și cu destinatari concreți, noi: „Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac, Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei Se face” (troparul sărbătorii). Acum, aici, este începutul mântuirii. Astăzi ni se binevestește că „Dumnezeu este cu noi”. Numele Celui care vine în lume ni se face cunoscut – Emanuel, „cu noi este Dumnezeu”, așa cum cântăm atât de des în perioada Postului Mare.
Maica Domnului, Mama desăvârșită, chip al Bisericii, a fost singura capabilă să Îl aducă pe Domnul jos. De aceea, bucuria zilei este mare, în mijlocul atmosferei apăsătoare. Despre ea știm că, dintru început, a îmbrăcat de bună voie „Cămașa Vinerii celei Mari” – „prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 35) și că suferința lumii este suferința ei. Ea știe să sufere. În fața Crucii, a primit „mandat divin” de a fi Maica întregii lumi – „Iată, mama ta… iată, fiul (fiii) tău” (Ioan 19, 26-27). Acest lucru s-a întâmplat pentru că a fost capabilă să iubească, precum a fost în stare și să sufere. Sfântul Siluan ne spune că cineva, cu cât iubește mai mult, cu atât suferă mai mult. Iar pe Maica Domnului o așează în vârful piramidei dragostei: „Când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fiindcă Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui şi, după înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi noului popor creştin. Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnului şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire şi norodul… Aşa cum iubirea Maicii Domnului e nemăsurată şi neînţeleasă, aşa şi întristarea ei e nemăsurată şi neînţeleasă pentru noi”.
În această zi primim și noi bună vestire. Și avem mare nevoie. Plecând de la textul evanghelic o să punctez șapte însoțiri pe cale, mângâieri suave, îmbrățișări discrete, pentru „Biserica de acasă”, de la Maica Domnului. Toate, ca un popas odihnitor, reconfortant, purtător de încredere și aducător de nădejde.
În întâlnirea cu Fecioara Maria, Arhanghelul Gavriil, care a avut șansa să fie mesagerul bucuriei, ne oferă primul cuvânt de mângâiere. Acesta ne încredințează că Domnul este aproape, este cu noi: „Bucură-te, Domnul este cu tine!” (Luca 1, 28) Avem foarte multă nevoie de acest cuvânt în fața unei singurătăți care se simte profund și care crește. „Nu te lăsa pradă fricii și deznădejdii, nu ești singur, Domnul, prietenul tău adevărat, este cu tine!” Chiar dacă unii vor să Îl declare învins, fugar și nenecesar în aceste vremuri, El rămâne cu noi, numele Său este Emanuel. Avem nevoie să simțim că nu suntem singuri. Într-o lume în care aproapele poate deveni sursă de suferință, Hristos ni se (re)propune în prietenia declarată odată pentru totdeauna. El devine sursa bucuriei și a sensului vieții noastre, mai ales acum.
În continuare, în același verset, primim al doilea cuvânt. Același mesager ne asigură de faptul că, urmând lui Hristos, ne arătăm binecuvântați în mijlocul neamurilor, care aleg altceva – „Binecuvântată ești tu între femei”. „Binecuvântat ești tu între ceilalți, pentru că osebirea de ei o trăiești ca viețuire curată”: „Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul și de ce este necurat să nu vă atingeți și eu vă voi primi pe voi” (2 Corinteni, 6, 17). Nu este ușor în aceste momente să trăiești frumos, să nu reacționezi, să îi primești pe toți cu inimă bună și întru răbdare, dar, mai ales, cu durere. Reacțiile sunt diverse. Însă tocmai într-o atitudine echilibrată rezidă bucuria alegerii tale și binecuvântarea pecetluirii lucrării tale.
Având conștiința că Domnul este cu noi și încrederea că merită să trăim frumos, primim cel de-al treilea cuvânt de încurajare: „Nu te teme…, căci ai aflat har la Dumnezeu!” (Luca 1, 30). În condițiile date, multe încurajări similare se aud rostite, cu mai mult sau mai puțină siguranță, cu acoperire sau din simplul motiv de a gestiona situația. Noi ne putem încuraja puțin, însă Cel care a suferit crucea, ba chiar și moartea, are puterea deplină să o facă bine și să fie convingător. El este singurul nemincinos și sigur pe ceea ce spune: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și sunt viața” (Ioan 6, 63). Singurul loc unde nu te cuprinde frica este în brațele lui Hristos. Depărtându-ne de El, fricile nasc pui și se transformă în panici. Să nu uităm asta.
Această bună vestire de azi se concretizează în dorința lui Dumnezeu de a se odihni în noi, în inimile noastre, acolo de unde nimeni nu Îl poate scoate afară: „Vei lua în pântece” pe Iisus (Luca 1, 31), Mântuitorul lumii. Acesta este al patrulea cuvânt al zilei. Potrivit tradiției duhovnicești, într-o exprimarea simbolică, o inimă curată, udată de lucrarea bună a virtuții și însoțită de credință, se transformă în pântece fecioresc unde „se zămislește Hristos”, sensul vieții noastre. În felul acesta ne asemănăm Fecioarei Maria și ne facem părtași bucuriei pe care ea a primit-o acum, la Buna Vestire. Devenim noi înșine protagoniști ai evenimentului.
Și acest lucru se va întâmpla prin adumbrirea Duhului și prin protecția lui Dumnezeu Tatăl: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 35). Această încredințare este al cincilea cuvânt de bună vestire în acest ceas. Avem nevoie de mângâierea Duhului și de protecția Părintelui. Atât cât omenește este posibil, ne protejăm respectând indicațiile primite, însă, simțim nevoia de mai mult. De Cineva care să ne spună: „Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor tale” (Psalmul 109, 1; Evrei 1, 13) cu tărie și convingere. Avem nevoie de o mână părintească care să ne ia pe după cap și să ne spună că va fi bine.
O a șasea „asigurare” se referă la caracterul veșnic al Împărăției lui Dumnezeu, pe care o nădăjduim, în așa fel încât „investiția” noastră să fie „justificată”: „Împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1, 33). Împărăția Lui nu e doar ceea ce se vede, ci, mai ales, ceea ce nu se vede, ceea ce vine, ceea ce ne așteaptă. Astfel ne încredințează din nou „îngerul bucuriei”. Într-o lume în care Hristos nu își mai găsește locul cu ușurință, unde Evanghelia Sa este primită cu suspiciune, iar discipolii Săi sunt priviți cu neliniște, este mare nevoie de a proclama încă o dată primatul „ofertei” lui Dumnezeu pentru veșnicie, în fața frivolelor, deși agresive, oferte ale veacului. Instaurarea confortabilă în lumea aceasta este o minciună, demascată de Hristos și Evanghelia Lui. Iubim lumea cu ale sale lucruri bune, însă doar în perspectiva vieții veșnice, pe care Hristos singur ne-o promite.
La final, al șaptelea cuvânt este cel mai puțin omenesc și, prin caracterul său specific, atinge și distruge previziunile și prospectivele „calculate” și „definitive” ale lumii de jos, circumscrise rânduielii omenești. Situația este grea, iar viitorul incert, însă un lucru să nu uităm: „La Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1, 37). El este salvarea noastră. Acesta este ultimul cuvânt al mesagerului bucuriei.
Și acum răspunsul și rugăciunea omului: „Iată, robul/ roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). „Te rog, Doamne, să mă faci părtaș acestei bunei vestiri, de care am atâta nevoie, eu și neamul meu”.
Prăznuim în tăcere anul acesta sărbătoarea Bunei Vestiri, hramul Mitropoliei noastre, când se împlinesc nouă ani de la întronizarea Înaltpreasfințitului Părinte Andrei ca Mitropolit. Însă într-o tăcere lucrătoare, în care Duhul ne reconstruiește și ne reconfigurează pentru viața cea nouă. Părintele eparhiei noastre veghează, treaz și rugător, îngenunchează, smerit și în durere, și nădăjduiește, întru răbdare și încredere, pentru copiii săi – „Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu” (Isaia 8, 18). Întru mulți ani, Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit!
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
