Chipul proorocului Iona și itinerariul său au fascinat în istorie și continuă să suscite interes major și în contemporaneitate. De numele său se leagă o carte scurtă a Vechiului Testament cu doar patru capitole, însă este pomenit în mai multe locuri, având ca sursă acest text care-i poartă numele – 4 Regi 14, 25, Tobit 14, 4-8, Matei 12, 39-41; 16, 4, Luca 11, 29-32. Dar apare și în zona artelor – ne gândim la celebra pictură a lui Michelangelo din Capela Sixtină, sau în literatură – tragedia semnată de Marin Sorescu. Însă, și mai important, este temă frecventă în imnografia liturgică. În unele comunități ortodoxe orientale, proorocului Iona îi este dedicat și un post de trei zile numit și „Postul Ninivei/ Postul din Ninive”. Din aceste exemple, putem identica trei însușiri fundamentale care-l însoțesc și-l individualizează – comunicare esențializată, indicată de dimensiunea restrânsă a textului propriu-zis și a mențiunilor puține și lapidare ulterior despre el în textul Scripturii, dar, mai ales, de intervențiile sale scurte și directe în narațiunea cărții; este o personalitate paradigmatică, întrucât îl exprimă pe om, dincolo de chemarea lui, în vulnerabilitate, limitat în înțelegere și timorat în fața provocărilor și, mai ales, a acceptării unei logici care nu se desfășoară în cadrele imediate ale rațiunii și justiției umane; și, în al treilea rând, este semnul întâlnirilor fericite – dintre Vechiul și Noul Legământ, dintre Teologie și literatură sau Arte, dintre pământesc și ceresc, dintre fărădelege și virtute, dintre om și Dumnezeu. Acest ultim sens este cel care ne generează un spațiu generos pentru o lectură spiritual-anagogică, în itinerariul spiritual cu sursă vetero-testamentară pe care ni l-am propus cu timp în urmă.
Legat de biografia sa, potrivit tradiției și sinaxarului din 21 septembrie, Iona este fiul văduvei din Sarepta Sidonului, înviat de Proorocul Ilie. Face parte din cei doisprezece profeți mari și este pomenit de Însuși Mântuitorului cu referire la „semnul Învierii”, pe care-l va revela în propria Sa viață.
Cartea lui Iona este despre vocația proorocului, dar este, mai ales, despre lucrarea lui Dumnezeu, prin el, în lume. Icoana lui Dumnezeu descoperită în această narațiune are în centru concluzia: „Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit” (Iona 3, 10). Acesta este punctul de plecare pentru înțelegerea duhovnicească a acestei cărți. Pe scurt, Iona primește poruncă de la Dumnezeu să profețească distrugerea cetății Ninive din pricina fărădelegilor săvârșite de locuitorii acesteia. Refuză să facă acest lucru și pleacă în direcția opusă, îmbarcându-se pe o corabie spre Tars. Se iscă o furtună puternică și Iona este aflat vinovat pentru această întâmplare. Este aruncat peste bord și urgia mării încetează. Dumnezeu îi poruncește unui pește uriaș, un chit, să-l înghită. După trei zile este aruncat afară din pântece și, în cele din urmă, acesta anunță pedeapsa divină în termen de patruzeci de zile asupra orașului Ninive. Spre surprinderea lui, toți cei ai cetății se pocăiesc și Dumnezeu cruță cetatea. Finalul relatării ni-l arată pe Iona trist, de vreme ce profeția nu s-a adeverit, Dumnezeu fiind milostiv cu acest popor. Așadar, efortul său a fost unul în zadar. Pentru mângâierea lui, Dumnezeu face să crească un vrej deasupra capului, care să-i țină umbră, însă acesta rezistă doar o zi. Și Iona din nou cade în mâhnire. Cartea se încheie cu o interogație retorică: „Tu ţi-ai făcut necaz pentru acest vrej pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, care şi-a luat fiinţă într-o noapte şi într-alta a pierit! Dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un mare număr de dobitoace?” (Iona 4, 10-11)
Se vede din această narațiune că Iona însuși a fost „miza” lui Dumnezeu. Avea de salvat o cetate, un popor, și acest lucru, paradoxal, printr-un om vizibil fricos, imprevizibil, mândru și excesiv preocupat de sine, de poziția și de imaginea lui. Însă, peste toate acestea, se arată alegerea pe care o face Dumnezeu cu el, aparent, fără să intuim anumite motive imediate și, mai ales, cu insistență și împotriva unor evidențe de comportament. Iona, prooroc al celui Preaînalt, era cel care trebuia să proclame înaintea ninivitenilor adevărul lui Dumnezeu și să-i cheme pe aceștia la calea Lui cea dreaptă. Dumnezeu chiar „îl silește” (Luca 14,23) să-și împlinească misiunea. Avea de făcut o înviere colectivă, și acest lucru prin el. De fapt, întreaga istorie a omului în fața lui Dumnezeu se desfășoară ca o permanentă chemare la viață și o succesiune nesfârșită de învieri până la Învierea lui Hristos.
Iona, pe linie etimologică, este „porumbelul” binevestitor al învierii ninivitenilor și fără să își dorească, de vreme ce dragostea și milostenia împreună fac numele lui Dumnezeu. Și această veste bună îi are în vedere pe toți, chiar și pe cei potrivnici, cetatea Ninive fiind asociată năvălitorilor asirieni. „Metodologia” lui Dumnezeu rămâne un permanent scandal pentru om, El caută să îi învieze mai ales pe cei păcătoși, care au greșit mult și au nevoie de iertare. Și mai înțelegem un lucru, păcatul greu poate să genereze o pocăință pe măsură, tocmai datorită poverii. În plus, poate să îi antreneze pe toți, într-o lucrare colectivă și o colaborare „eficientă” cu Dumnezeu, de la cel mai mic la cel mai mare. Câștigul era maxim, convertirea întregului popor. Era vorba de o lucrare, a lui Dumnezeu prin alesul Său, dar și de o intuiție, susținută de cuvântul profetic, din partea locuitorilor, aplicată imediat și concret – Dumnezeu chiar și pe mine/ noi poate să mă/ ne ierte. Avem nevoie de iertare. De aici începe învierea. Și de aici se deschide biografia lui Iona, ca semn al Învierii.
Iona îl anunță și îl prefigurează pe Hristos, în moartea și Învierea Sa. Cele trei zile în pântecele chitului vorbesc despre moartea și pogorârea Lui la iad. Hristos Însuși confirmă acest lucru: „Atunci I-au răspuns unii dintre cărturari şi farisei, zicând: Învăţătorule, voim să vedem de la Tine un semn. Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 38-40). Același lucru se afirmă, în limbaj poetic, în irmosul al șaselea din Canonul Învierii: „Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului, și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice care țineau pe cei legați, Hristoase. Și a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt”[1]. Același lucru este exprimat de Sfântul Ioan Gură de Aur din care voi cita un fragment: „Nu le-a spus pe față că va învia. Ar fi râs de El. A lăsat să se înțeleagă asta, pentru ca ei să creadă că Domnul știa mai înainte de învierea Sa. Că fariseii știau într-adevăr că Domnul va învia se vede de acolo că au spus lui Pilat: Amăgitorul Acela a spus încă pe când era viu: După trei zile voi învia (Matei 27, 3)… Moartea Lui nu este adeverită numai prin răstignirea pe cruce, nici numai prin faptul că toți au văzut că Și-a dat duhul, ci și prin timpul zilelor cât a stat în mormânt… Din pricina aceasta Domnul numește moartea Sa: semn. Dacă n-ar fi fost răstignit, n-ar fi fost dat semnul. De aceea, citează simbolul, pe Iona, ca să fie crezut adevărul. Spune-mi, închipuire a fost șederea lui Iona în pântecele chitului? N-o poți spune! Prin urmare n-a fost închipuire nici șederea lui Hristos în inima pământului. Că nu e cu putință ca simbolul să fie adevăr, iar adevărul, închipuire”[2].
În mentalitatea iudaică semnul era garanția sigură pentru credincioșia unui legământ, pe modelul curcubeului lui Noe, tăierea împrejur a lui Avram sau Tablele Legii ale lui Moise. În termeni nupțial, se cerea semn din partea Mirelui, inelul de logodnă, garanție pentru nunta care urma să se întâmple la întoarcere. În cazul acesta, Hristos Însuși era semnul, (Îm)plinitorul Vechiului Legământ. Învierea Lui urma să fie semnul, garanția, inelul învierii noastre.
În contextul celor afirmate mai sus, putem trage două concluzii de nuanță spirituală, într-o lectură personală. Proorocul Iona și narațiunea care-i însoțește biografia dau mărturie despre o lectură luminoasă și optimistă a istoriei din perspectiva lui Dumnezeu. El este cel care, în decursul timpului, într-o repetiție neîntreruptă, îl caută pe om pentru ca să-l facă să-și dorească învierea, să o caute și să se bucure de ea. Oricât de căzut ar fi omul, oricât de decăzută ar fi lumea, este loc de pocăință și semn de iertare, de înviere. Și acest mesaj capătă semnificație sporită în vremea noastră, peste care se suprapune consistent o „cultură a morții” cu care ni se cere să ne obișnuim: pandemie, război sau alte forme.
Lectura acestei cărți se poate constitui într-o bună vestire a Învierii personale și colective. Însă rămâne vizibil caracterul său anticipator, în posibilă derulare, ca semn al colaborării. De aceea, ne provoacă la exercițiul unei învieri progresive în spațiul vieții personale, prin trezvie și consecvență, în așteptarea Învierii universale. Este atenționarea făcută lui Iona: „Pentru ce dormi? Scoală-te şi strigă către Dumnezeul tău, poate El Îşi va aduce aminte de noi, ca să nu pierim!” (Iona 1, 6), anunțată și de Sfântul Pavel: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14), și repetată cu apăs de Sfântul Andrei Criteanul în Canonul cel Mare: „Suflete al meu, Suflete al meu, Scoală-te, pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și te vei tulbura. Ci te deșteaptă ca sa se milostivească spre tine Hristos-Dumnezeu, Care pretutindenea este și toate le plinește”[3]. Noi suntem chemați să facem parte din Legământul Învierii, prin semnul lui Iona, ca alternativă la „o cultură a morții” contemporane. În noaptea de Paști și în fiecare zi tainic auzim: Veniți de luați Înviere…
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
[1] Penticostar, București, EIBMBOR, 2012, p. 18.
[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei (Omilia XLIII, I-II), în PSB 23, București, EIBMBOR, 1994, p. 510.
[3] Triod, București, EIBMBOR, 2010, p. 424.
