Portretul lui David se poate realiza având în vedere mai multe unghiuri, întrucât avem de-a face cu o personalitate plurivalentă și cu o biografie extinsă, complexă și chiar complicată. El este cunoscut drept prooroc, dar și rege, cu o misiune bine conturată în genealogia poporului Israel, dar, mai ales, în pregătirea venirii lui Mesia pe pământ. Însă, din punct de vedere spiritual, el se remarcă, în mod deosebit, ca autor al psalmilor, chiar dacă nu toți își revendică paternitatea de la el. Și de aici, pentru ca tabloul să fie complet, David mai este și cântăreț, imnograf și poet. Pe această linie, biografia sa, lecturată în paradigma prezentă în eseurile de până acum, îl încadrează bine în chipul omului aflat în relație, deloc ușoară, ba chiar „năvalnică”, cu Dumnezeu, cu tot ceea ce presupune aceasta, binecuvântare și provocări pe măsură.
În sens generic și sintetizând, icoana pe care ne-o descoperă proorocul David este cea a omului obișnuit din perspectiva manifestărilor sale, care, el însuși, poată să atingă dreptatea dumnezeiască, în terminologia unei spiritualități veterotestamentare, sau sfințenia, în cea a Noului Legământ. Mai mult decât din informațiile istorice cu referire la personalitatea sa, psalmii sunt cei care ne vorbesc despre profilul său lăuntric care generează viața la exterior, în toată concretețea ei. Totul începe din „casa tatălui său” Iesei (Psalmul 151, 1), în apropiere de Betleem, unde David păștea turmele familiei. Un băiețel, ultimul dintre frații săi. În banalitatea acestui peisaj intervine o chemare surprinzătoare din partea lui Dumnezeu, în vreme ce părintele său aproape că uitase de fiul cel mic (1 Regi 16, 1-13). David trăiește în mijlocul naturii, în simplitatea vieții și cântă din harpă. Viața singuratică în adâncul tăcerii și cântarea închinată Domnului, deodată cu munca sa, îl așează dintru început pe linia celor dispuși spre o lucrare duhovnicească aparte înaintea Domnului. Deja chipul păstorului trimite la chemarea de a conduce, anunțând profetic venirea „Păstorului cel Bun” la vremea cuvenită din neamul său. Această primă „calificare” îl va ajuta mai târziu în exercitarea misiunii de a conduce poporul, în orice situație s-ar afla.
Chemarea direct de la Dumnezeu îi va aduce o conștiință permanentă că se află în „slujba Domnului”, că El este cel care l-a ales, că a primit un rol, în consecință, de la Domnul, deodată cu alegerea lui. Și toate acestea, luate împreună, sunt asociate unei providențe neîntrerupte, în ciuda lipsei de uniformitate în biografia lui. Punctul de maximă intensitate a acestei misiuni primite este revelată sub chipul unei descendențe unice – din coapsele sale, din rândul urmașilor săi, se va naște Mesia, „Iisus, Fiul lui David”, așa cum frecvent Hristos este numit de contemporanii Săi.
Din punct de vedere duhovnicesc, „calitatea” biografiei sale, dar, mai ales, exemplaritatea personalității sale, rezidă în consistența și coerența unei vieți, deși neliniare și cu multe sincope, în proximitatea lui Dumnezeu. Cu greu ar putea să fie așezat cineva față în față cu David în ce privește succesiunea de stări, complexitatea de trăiri, deodată cu poziția sa social-politică, dar și în relație cu atât de multe personaje, cu diferite profiluri și stări, dar și cu atitudinile manifestate în toate aceste situații. El este un iubitor al vieții și un poet. Se poate deduce de aici că David este un om sensibil, iubește lumea, o exprimă în versuri și o transformă în cântec. Însă, mai mult decât lumea, iubește viața. Poezia și cântarea, și zicem acum din postura de autor al psalmilor, sunt expresia înțelegerii vieții ca taină, de care se apropie cu prudență, cu tihnă bună și cu bucurie. Forma cea mai adecvată pentru a face acest lucru, alături de poezie sau, mai exact, în continuarea poeziei, este tocmai rugăciunea. Psalmul, până la urmă, este tocmai poezie, ca „metodologie” de abordare a vieții și a lumii, însă sub chipul rugăciunii, care, singură, îl așează pe rugător într-un raport autentic cu Cel care este atât sursă a vieții, cât și creator al lumii. Și, dacă este să vorbim de o constantă în viața proorocului David, aceasta este tocmai rugăciunea, care însoțește orice moment al biografiei sale, dând coerență itinerariului său, dar și intensitate și semnificație evenimentelor care-i formează biografia. Iar sfințenia lui „firească” vine tocmai din această decizie cu valoare permanentă, de a trăi totul în prezența lui Dumnezeu și de a nu-L părăsi sub nici un chip, indiferent de gravitatea faptelor. Rugăciunea dă valoare simbolică fiecărei întâmplări care-i însoțește viața, dar și biografiei sale, asumată integral.
Ne vom referi în continuare la această diversitate de stări, însoțite de rugăciune, traduse și aplicate ca etape sau experiențe în planul vieții duhovnicești. Și acest lucru ne este înlesnit de vreme ce orice însoțire pe care cineva și-o dorește cu David se deschide sub chipul unei călătorii inițiatice în care, paradoxal, este vorba, mai ales, despre tine, la persoana I, într-un fel vădit, cu durere, dar și cu dragoste. Stările lui David sunt, de fapt, stările omului, identificare cu sinceritate, cu smerenie, iar la capăt, foarte multă încredere în Dumnezeu. Sentimentele sunt vizibil ambivalente. Este vorba, pe de o parte, de bucurie, entuziasm, dor, dragoste, tinerețe, putere, încredere, curaj sau jovialitate, dar, pe de altă parte, este vorba și de trăiri ce se exprimă în termeni contrari. Proorocul David vorbește despre mâhnire, suferință, durere, nostalgie, revoltă sufletească, părăsire, singurătate, plâns, boală și, mai ales, întoarcere, pocăință. Psalmul 50 în acest sens este o capodoperă nu doar poetică, ci și duhovnicească, care îl exprimă pe om în posibilitatea unei experiențe metanoice, de la vechi la nou, de jos spre înălțime, de la îndepărtare la apropiere, și toate sub chipul unui dialog personal, viu și sincer, cu Cel care îl iubește pe om dintru început și până la sfârșit (Ioan 13, 1). Durerea și suferința, în general, în psalmi se transformă în rugăciune, iar rugăciunea se trăiește ca relație, dialog cu Domnul, care este atent la „lacrimile mele”. Durerea omului este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. „Al tău sunt, mântuiește-mă, că îndreptările Tale am căutat!” spunem în Psalmul 118 (v. 94), mărturisind această conștiință a stării neîntrerupte în proximitatea lui Dumnezeu.
În partea a treia a acestui eseu o să evoc cinci stări, într-o posibilă succesiune, cu aplicabilitate, mai ales, în viața tinerilor, însoțite de argumentare textuală cu versete din psalmi. În primul rând, conștiința chemării în sensul unei povești de dragoste personale cu Dumnezeu. Fiecare om este foarte important în ochii lui Dumnezeu și, de aceea, are un loc și un rol al său, în funcție de darul pe care l-a primit. Totul începe de aici: „Mic eram între fraţii mei şi tânăr în casa tatălui meu…Domnul a trimis pe îngerul Lui şi m-a luat de la oile tatălui meu şi m-a uns cu untdelemnul ungerii Lui” (Psalmul 151, 1, 4). Criteriile de alegere nu sunt cantitative și, aparent, nici calitative, ci sunt ale lui Dumnezeu. Taina este mijlocul prin care se citește acest moment. Așa a binevoit Domnul și mai mult de atât nu se poate spune.
Viața, sub chipul său ambivalent – bucurie și tristețe, este o a doua constantă în textul psalmilor. La acest moment este foarte important să acceptăm că expresia „trebuie să fim fericiți”, aproape cu caracter de axiomă în contemporaneitate, nu este nici realistă, dar nici completă. Ea se corectează printr-o schimbare de verb – „putem fi fericiți”. Proorocul David subliniază limpede, mai ales, faptul că bucuria înseamnă proximitate față de Domnul: „Veseli-mă-voi şi mă voi bucura de Tine” (9, 2); „Întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura” (62, 8); „Eu mă voi bucura în veac, cânta-voi Dumnezeului lui Iacob” (74, 9). Aici rezidă acel „pot să fiu fericit”, ca o necesară corectură la mentalitatea vremii.
Viața înseamnă și cădere, păcat și patimă, dar, și mai multă pocăință. Iar proorocul David stă ca mărturie pentru acest lucru. Este cel de-al treilea moment în această succesiune. David cade în desfrânare și se face chiar părtaș la crimă, însă pentru ambele se așează înaintea lui Dumnezeu mărturisindu-și păcatul: „Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu” (50,5) și se încrede în dragostea lui Dumnezeu cerându-i, fără înconjur, să facă milă cu el: „Doamne, miluieşte-mă; vindecă sufletul meu, că am greşit ţie” (40, 4).
Un al patrulea moment îl constituie experiența deznădejdii, singurătății, revoltei și neîmplinirii, în general. De-a lungul întregii colecții de psalmi, cu sinceritate și curaj, David se descoperă pe sine în aceste stări. Dinamismul rugăciunii este dat și de complexitatea trăirilor și de lupta lăuntrică care se desfășoară deodată cu acestea. David I se adresează Domnului: „Sufletul meu s-a tulburat foarte şi Tu, Doamne, până când? Întoarce-Te, Doamne; izbăveşte sufletul meu, mântuieşte-mă, pentru mila Ta. Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?” (6, 3-6) Starea descrisă argumentează faptul că omul nu se află tot timpul într-o relație facilă cu Dumnezeu. De aceea Îi va zice: „Arată-mi calea pe care voi merge… Învață-mă să fac voia Ta” (142, 8, 10), mai ales în momentele intense și complicate.
În cele din urmă, în al cincilea rând, cu valoare de sinteză, Prorocul David descrie viața ca o permanentă călătorie cu Domnul, ce presupune conștiința că toate se întâmplă din voia sau îngăduința Lui și că fiecare om stă în grija Păstorului: „Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi, la loc cu pășune acolo m-a sălășluit” (22,1); „Acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului; El ne va paşte pe noi în veci” (47, 13). Siguranța vieții, într-o lume a fricilor variate, vine din conștiința prezenței Domnului, neîntreruptă și iubitoare, în viața personală.
Lecția pe care o învățăm de la Proorocul David vizează identificarea unei „căi comune” a sfințeniei, în termenii unei vieți așa cum ni se prezintă. Noi suntem parte dintr-o istorie a omului căzut, cu toate formele concrete pe care le presupune la nivel de trăiri, dar, mai ales, putem fi parte dintr-o istorie a omului ce se pocăiește, întorcându-se la Domnul. Proclamația cea mai puternică, ce străbate psalmii de la un capăt la altul, vine în această direcție – fiecare om este o mântuire. Iar rugăciunea care vine în consecință este: „Doamne, scoală-Te întru ajutorul meu” (34,2).
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Foto: Frescă de la Mănăstirea Voroneț / Filip Danilevici
