În conștiința poporului Israel, dar și în tradiția creștină ulterioară, Proorocului Ilie i s-a atribuit o existență misterioasă și o biografie în consecință. Petrecerea sa pământească stă undeva între pământesc și ceresc și, tocmai de aceea, icoana sa a fascinat și continuă să fascineze. Însuși Domnul a fost confundat cu Ilie Tesviteanul de către unii din jurul Său (Matei 16, 13-14), iar despre Sfântul Ioan Botezătorul se afirmă că va merge înaintea Domnului „cu duhul și cu puterea lui Ilie” (Luca 1, 16-17). Mai mult decât atât, la Schimbarea la Față, alături de Petru, Iacov și Ioan, apare și Ilie într-un mod tainic, întovărășit de Moise (Matei 17, 3; Marcu 9, 4; Luca 9, 30).
În pelerinajul nostru duhovnicesc prin intermediul paginilor Vechiului Testament vom face în rândurile care urmează o lectură narativă a biografiei sale, continuată de cea a ucenicului său, Elisei, în paradigma anunțată în titlu – experiență și continuitate. Ca și în alte rânduri, termenul cheie care stă la baza lecturii este cel de întâlnire cu Dumnezeul cel Viu, capăt al unui pelerinaj personal către „muntele lui Dumnezeu”.
Proorocul Ilie se naște în ținutul Tesvi, în Israelul secolului al VIII-lea î. Hr., iar datele istorice privind biografia sa sunt cuprinse în 3 Regi (17-21) și 4 Regi (1-2). Ilie este trimisul lui Dumnezeu către un popor care „desfrâna” în masă, închinându-se la idoli. Începutul activității sale se leagă de vestirea unei secete mari în fața Regelui Ahab. Acesta din urmă nu primește cuvântul proorocului, ci, dimpotrivă, îl află vinovat pentru această stare. Ilie se refugiază în pustie, apoi în casa unei văduve din Sarepta Sidonului. Momentul său culminant este dovedirea adevăratului Dumnezeu în jertfa mistuită și denunțul închinării false zeului Baal. Slujitorii acestuia sunt uciși. O astfel de întâmplare provoacă și mai tare mânia stăpânirii și, mai ales, a soției împăratului, Izabela. Ilie se refugiază singur în pustie, dezamăgit de „eșecul” misiunii sale în mijlocul poporului. Încrederea, curajul și siguranța care l-au însoțit mai înainte sunt înlocuite de conștiința unei vulnerabilități asfixiante. Părea că Dumnezeu și-a abandonat pe slujitorul Său. Acest moment, dintr-o perspectivă duhovnicească, se cere lecturat împreună cu biruința în fața preoților lui Baal și a Împăratului, în consecință. Ipoteza pe care o evocăm aici se poate exprima în termenii unei încrederi în sine însuși, însoțită de o presupusă conștiință a fidelității și desăvârșirii în credință, ambele în fața „unui succes”, care nu este al său, ci al lui Dumnezeu. Iar de aici, intervenția discretă a lui Dumnezeu pentru ca Ilie să-și recunoască limitele și să conștientizeze că Dumnezeu este sursa binelui și a biruinței, iar omul, fie el și înconjurat de victorii, nu este nimic fără însoțirea lui Dumnezeu. „Eu singur am rămas profet al Domnului” (3 Regi 18, 22). Această conștiință poate mereu să-l însoțească pe cel cu părere de sine și încrezător în propriile-i forțe. Însă, și atunci ca și acum, Dumnezeu „ne liniștește” că încă mai sunt mulți cei care nu se închină la dumnezei străini, „eliberându-ne” de povara unicității și a responsabilității trufașe mincinoase (3 Regi 19, 10-14). Nu avem dreptul să ne considerăm singurii luptători împotriva răului și a păcatului, înțelegând că, tainic, mulți sunt cei pe care Dumnezeu și-I păstrează curați și rugători, la Sine și pentru Sine.
Urmarea imediată a unei astfel de stări, pe care o îngăduie pedagogic Dumnezeu, este „căderea” în luciditate, ba chiar în deznădejde (akedie). Formele care însoțesc această experiență sunt fuga și însingurarea în pustie, frica, ba chiar și dorința ca totul să se sfârșească: „Îmi ajunge acum, Doamne! Că nu sunt mai bun decât părinții mei!” (3 Regi 19, 4). Exprimarea poate să fie una comună pentru experiența cotidiană a deznădejdii. Proorocul reușește să trăiască într-un sens transformator această criză, la capătul căreia se arată întâlnirea cu sine, dar, mai ales, dorința de a-L întâlni pe Dumnezeu aievea. Abisul prăpastiei poate însemna și sfârșitul stării corupte proprii și transferul dinspre încrederea în sine către abandonul în brațele Domnului. Potrivit relatării biblice, „Cineva s-a atins de el” și i-a oferit puțină hrană, pentru a-l întări pentru pelerinajul de patruzeci de zile pe care avea să-l facă către Dumnezeul cel Viu pe muntele Său, acolo unde și Moise primise Tablele Legii. Hrana primită, în accepțiunea Părinților, trimite direct la Sfânta Euharistie în experiența de mai târziu a Bisericii.
Proorocul Ilie este chemat să iasă din amorțeala, oboseala și nelucrarea deznădejdii, către o stare de trezvie, anticamera întâlnirii cu Domnul: „Ce faci aici, Ilie?… Ieși și stai în fața Domnului pe munte” (3 Regi 19, 9, 11). Era momentul pentru o transformare-convertire la capătul căreia să se întâmple întâlnirea „față către față” cu Domnul, pentru a-L vedea „așa cum este” (1 Ioan 3,2). Pentru a se săvârși acest lucru, proorocul urcă, într-un pelerinaj de patruzeci de zile, același munte pe care l-a urcat și Moise, socotit drept „așternutul tronului lui Dumnezeu”. Și, la fel ca el, are parte de o teofanie pe modelul „înfricoșător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu” (Evrei 10, 31). Experiența lui Dumnezeu este precedată de o vijelie năprasnică, deslușită paradigmatic sub chipul suferințelor, al necazurilor, al durerii, în general, care își au aparent rolul de a destabiliza sau, mai degrabă, de a muta încrederea dinspre sine înspre Domnul. Urmează apoi imaginea cutremurului, care să strice credințele, certitudinile și siguranța omenească, socotite drept mijloace de separare de Domnul. Mai apare și elementul focului, care trimite la purificare, dar și la reducere la esențial, împotriva oricărei rămășițe de încredere mincinoase în sine. În cele din urmă, Domnul se arată în „adiere de vânt lin” (3 Regi 19, 12), anunțând blândețea și smerenia lui Hristos (Matei 11, 29), experiență confirmată, mai târziu, pe Muntele Tabor. Vederea față către față îl așează pe Proorocul Ilie într-o prietenie tainică, însă nu ușoară cu Domnul. El și devine paradigmă pentru experiența întâlnirii tainice, lăuntrice, dar și năvalnice, a omului cu Domnul, cu precădere a monahilor. Râvna lui Ilie este acum domolită de pacea pe care o aduce adierea tainică a vântului lin al descoperirii dumnezeiești, dar și împlinită, pentru că ea își are rostul de a conduce către întâlnire.
După ce coboară muntele, îl întâlnește pe Elisei, un om simplu, lucrător al pământului. Se apropie de el și, într-un gest simbolic, își aruncă cojocul peste el (3 Regi 19, 19-20). Gestul acesta presupune în contextul specific a investi pe cineva cu o misiune specială, prelungire a unei persoane prin mandatarea propriei lucrări în persoana unui ucenic. Este vorba de o chemare profetică, și, în cele din urmă, de vocație. Elisei se afla în această vreme în locul său obișnuit, la fel ca mai târziu ucenicii pescari, iar chemarea pe care o primește este directă, rapidă, fără spațiu de analize și fără posibilitatea de a întârzia răspunsul. Se cere o disponibilitate totală pentru o astfel de misiune, o ieșire din obișnuit, geografie sau istorie personală, urmând calea Domnului. Identificăm aici trei principii esențiale în această ucenicie-continuitate: întotdeauna părintele își alege ucenicul; apoi acesta din urmă pornește la drum și săvârșește lucrarea cu puterea părintelui său (sau despre cum copiii devin părinți; continuarea experienței părintești); ordinea chemării este tot timpul de la Dumnezeu, prin părinte, către ucenic. Concluzia la acest moment este că Domnul „ne pescuiește”, ceea ce presupune dificultate, de vreme ce peștii sunt lunecoși, argumentele sunt multe și refuzurile în consecință, până ce Domnul ne câștigă pentru El. Același principiu se transferă către facerea de ucenici în rândul lumii: „Drept aceea, mergând, faceți ucenici (mathitevsate), botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), le spune Domnul Apostolilor, misiune transferată Bisericii.
Și plecarea lui Ilie din această lume a fost tainică, „în vârtej de vânt, ca și cum ar fi la cer” (4 Regi 2,1). „Ofițerul lui Dumnezeu se retrage în rezervă”[1], iar Dumnezeu face acest lucru respectându-i personalitatea năvalnică: „cu râvnă am râvnit”. Înălțarea la cer se întâmplă „în iureș și-n slavă”, în ochii lui Elisei și a celor prezenți, la fel cum se va întâmpla cu Domnul în văzul ucenicilor, garanție în ambele situații a venirii din nou. De aceea, Sfântul Ilie va deveni chip al lui Hristos în icoană eshatologică.
Elisei, care nu s-a lăsat de maestrul său, smulge de la acesta, înainte de înălțarea la cer, o favoare – duhul său să fie îndoit în el (4 Regi 2, 9), ceea ce va și primi, însoțit de un gest simbolic – mantaua lui Ilie s-a așezat peste Elisei. Cei din jurul său vor da mărturie despre faptul că duhul lui Ilie (4 Regi 2, 15) se regăsește în Elisei, iar faptele sale ulterioare vor dovedi lucrul acesta. El va deveni văzător și făcător de minuni, continuator fidel al lucrării părintelui său.
Socotesc că putem identica cu ușurință trei lecții importante în această narațiune, lecturată în cheie duhovnicească. în primul rând, chemarea pe care ne-o face Dumnezeu nu se datorează vredniciei personale, ci alegerii dumnezeiești. De aceea, în consecință, și resortul pentru misiunea noastră nu rezidă în propriile puteri sau calități, ci în însăși garanța alegerii, față de care ne încredințăm cu totul. La capătul unei astfel de conștiințe stă posibilitatea prieteniei cu Domnul, dovedită de întâlnirea cu El față către față. Iar cel de-al treilea element ne indică drumul unei părtășii de chemare și de viață, prin intermediul lucrării paternității spirituale, în tradiție și libertate, sub forma experiență-continuitate. Această ultimă dimensiune descoperă, de fapt, însăși taina credinței, descrisă drept transmitere personală și comunitară a experienței întâlnirii cu Domnul, din generație în generație, făcând ucenici, purtători de duh ai Părinților lor, în devenirea lor de părinți de ucenici. Există o chemare la experiență: „Ieși și stai în fața Domnului pe munte!” (3 Regi 19, 11), dar există și o chemare la continuitate: „Du-te și întoarce-te, că am treabă cu tine” (3 Regi 19,20).
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
[1] Preot Alexandru Moldovan, Propedeutică biblică, de la primordiu la răscoala macabeilor. Cărțile cu caracter istoric II, Alba Iulia, Reîntregirea – Felicitas, Stockholm, 2019, p. 303.
