La slujba înmormântării Preasfințitului Vasile, în necrolog, pomeneam despre cele mai evidente calități ale sale. Dintre acestea, două, cu absolută siguranță, au mers deodată cu Preasfinția Sa în viață, dar au trecut în și au rămas și după moarte. Este vorba despre bucurie și dărnicie. Orice întâlnire cu dânsul în viață reprezenta o dovadă evidentă și imediată despre bucurie și despre dărnicie. Și lucrul acesta se întâmpla natural, pentru că el însuși era bucurie și răspândea bucurie, pentru că el însuși era depozit de generozitate și împrăștia bunătate peste tot. Testul maxim pentru firescul și consecvența comportamentului său a fost perioada de suferință, care l-a vădit și l-a validat în ceea ce a fost toată viața – părinte al bucuriei și al dărniciei. Și-a asumat modelul evanghelic de dăruire și el însuși și-a construit viața ca o permanentă liturghie, în care „aducea” mult bine și multe daruri minunate cu prezența sa peste tot și „se aducea” pe sine, mai ales, în gesturi largi de inimă mare, fără să obosească, fără să renunțe, fără să se plângă; „primea” suferințele și durerile celor mulți, le făcea loc în inima sa și le transforma în rugăciuni prelungite și intense, în care să-i cuprindă pe cei mulți, cu ale lor poveri și neliniști; și, în cele din urmă, „se împărțea” și nu se împuțina, pentru că așa e cu dragostea, cu cât dai, cu atât e mai multă și mai mare. A iubit și a fost iubit, iubește și acum, pentru că totul este despre prezent, și este iubit atât de mult și acum.
La un an de la plecarea sa în veșnicie, ceea ce rămâne în urmă, și după moarte, îl confirmă în ceea ce a fost în viață. Și evidențiez încă o dată, mai ales, bucuria și dărnicia. Le simți pe amândouă apropiindu-te de mormântul său, unde permanent afli o măsuță cu multe daruri: dulciuri, ciocolată, bomboane, prăjituri și alte bunătăți. Te poți servi din ele și, dintr-o dată de umpli de bucurie, pentru că ai impresia, ba chiar aievea se întâmplă aidoma cu clipele când te întâlneai cu dânsul în viață. Mereu avea să îți ofere ceva, de cea mai bună calitate, niciodată nu se termina, și, deodată cu ce primeai, te simțeai cuprins de multă bucurie. Pentru că la Preasfinția sa cele două, mărinimia și bucuria, mergeau mereu împreună. De aceea afirmam că și după moarte ești părtaș aceleiași experiențe atunci când te apropii de locul său de odihnă. Bunătățile care te așteaptă te fac să te simți bine, să te bucuri, să îți prelungești șederea într-un spațiu care își schimbă profilul, devine primitor, și te face să nu îți mai fie atât de teamă de moarte și nici să nu îți mai fie atât de dor de dânsul. Pentru că, dincolo de orice exercițiu de imaginație, te poți bucura de o prezență caldă, plină de pace, încălzită de bucurie și te simți cuprins din toate părțile de zâmbetul frumos al Preasfințitului, dar și de brațele-i mari, rotunjite de drag și de dragoste, capabile să îmbrățișeze mult, pe toți ca pe unul singur, fiecare cu rostul și cu locul său. Fără invidii, fără ierarhii,fără concurențe, fără răutăți, fără excepții, fără întreruperi, și te obligă la o astfel de înțelegere. Mulți sunt cei care simt lucrul acesta și se bucură să poposească acolo jos, în criptă, „la Preasfințitul”. Și, odihnindu-te la marginea lespezii sale de mormânt, te încarci, te lași îmbrățișat și mângâiat, dar și devii mai bun, pentru că îi simți bunătatea celui care te însoțește și din moarte pe tine cel încă în viață, ca să devii mai viu, să fii mai bucuros și să te faci mai generos.
Tot ceea ce am afirmat până acum se desfășoară sub chipul unui pelerinaj, ca odinioară la mormintele Părinților mari ai Bisericii. Însă aici pelerinajul ia chipul acesta specific al bucuriei și al generozității, după icoana celui pe care îl cauți. De la mic la mare, de la cel de jos la cel educat, de la cel cu o poziție simplă la cel pe scară înaltă, mulți dintre cei care l-au cunoscut pe Preasfințitul Vasile pot da mărturie în acest sens. La mormântul Preasfințitului, într-un mod tainic, te simți ascultat fără să fii judecat, te simți mângâiat, te simți încurajat, te simți iubit și, mai ales, te simți ajutat, poate chiar mai mult decât o făcea fiind în viață. Pentru că așa se întâmplă cu oamenii lui Dumnezeu, după ce pleacă din această lume, pot să ajute chiar mai mult decât o făceau înainte.
La un an de la înveșnicire, putem spune limpede acest lucru, prezența noastră la mormântul său devine un pelerinaj în care beneficiem și, mai ales, ne inițiem într-ale bucuriei și ale dărniciei. Primim bucurie și învățăm să dăruim bucurie, suntem surprinși cu daruri și învățăm să dăruim. Bucurie din bucurie, dar din dar și, amândouă luate împreună, au gust și miros de rai. Pentru că asta făcea Preasfințitul Vasile, ne oferea savoare și mireasmă de rai, și pe amândouă le împărțea cu mărinimie, ca să ne placă și să ne dorim raiul. Ne e dor de dânsul, ne gândim la dânsul, poposim lângă mormântul său și ne lăsăm mângâiați de prezența sa tainică și suavă.
Dumnezeu să-l odihnească pe Părintele nostru Episcop Vasile, în bucurie și cu dărnicie!
Cu dor și recunoștință,
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
