Pastorala la Nașterea Domnului – Nu mai suntem dezmoșteniți!

Adam a ales răul, păcatul, și ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor și că primul om, neducându-și mișcarea lucrării puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoștința cauzei sale, socotind, prin sfatul șarpelui, că acela este Dumnezeu. Finalul îl subliniază același Sfânt Părinte: orice plăcere are ca urmașă, în chip sigur, durerea[1]. Bietul Adam, datorită plăcerii de a gusta din pom, neascultând de Dumnezeu, s-a expus durerii.

Dezmoștenit, orfan, îndurând necazurile, plângea de dorul Raiului. Ne spune Sfântul Siluan Athonitul că Adam, părintele întregului neam omenesc, a cunoscut în Rai dulceața iubirii lui Dumnezeu. Pentru aceasta a suferit amarnic atunci când, din pricina păcatului lui, a fost izgonit din grădina Edenului și a pierdut iubirea lui Dumnezeu. Se tânguia cu geamăt mare și suspinurile lui umpleau toată pustia[2].

Și nu numai Adam, ci și toți urmașii lui am moștenit aceeași soartă. Ne spune Sfântul Pavel că printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el (Romani 5,12). Iar moartea este precedată de un cortegiu întreg de boli și suferințe, de nedreptăți și neînțelegeri.

Dumnezeu le făcuse pe toate bune foarte (Facere 1,31), dar ele nu au rămas așa. Armonia și echitatea lăsate de Creator au fost date peste cap. Privind în ce hal a ajuns lumea, vezi neghiobi împodobiți cu hlamida înțelepților și filosofi zgribulind în zdrențe. Vezi escroci îmbuibați cu bunuri pământești și profeți înfometați, netrebnici înconjurați de admiratori și creatori osândiți la nelucrare, risipitori sărbătoriți și muncitori disprețuiți. Vezi cum cel tare lovește în cel slab, cum cel șiret îl păcălește pe cel blând și cum asupra drepților triumfă răutatea[3].

În lume se săvârșesc crime, ucideri, furturi și nedreptăți. Se urăște, se înșeală, se minte, se calomniază, se jură strâmb, se dorește bunul altuia. Unii se îmbată, alții se învrăjbesc, se ceartă, se bat, se dușmănesc, soții se despart, copiii și tinerii se strică. Se păcătuiește și se suferă între noi și în jurul nostru, sunt multe lipsuri, boli și moarte. Se înjosește chipul lui Dumnezeu din om.

Oamenii au ajuns ca niște oi care nu au păstor. Dumnezeu constată acest lucru și prin graiul proorocului Iezechiel: Oile Mele rătăcesc prin toți munții și pe tot dealul înalt; împrăștiatu-s-au oile Mele peste toată fața pământului și nimeni nu îngrijește de ele și nimeni nu le caută (Iezechiel 34, 6). Oamenii erau niște dezmoșteniți.

 

Iubiți frați și surori,

            Pentru această lume prăbușită, pentru omul dezmoștenit, se întrupează Domnul Hristos. Apostolul Crăciunului este limpede: Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea (Galateni 4,4). De câte ori rostim Crezul afirmăm acest lucru: Care, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din Ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om[4].

             Sfântul Pavel ne spune că dacă, prin Adam cel vechi, toți ne-am prăbușit, prin Adam cel nou toți suntem restaurați: Așadar, precum prin greșeala unuia a venit osânda pentru toți oamenii, așa și, prin îndreptarea adusă de Unul, a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață (Romani 5,18). Consecința directă este aceea că redevenim fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai Raiului. Nu mai suntem dezmoșteniți: Astfel, dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (Galateni 4,7). 

            Fiul lui Dumnezeu se face Om, își asumă firea omenească, se face frate cu noi ca pe noi să ne facă fii ai lui Dumnezeu, să ne îndumnezeiască. Părintele Dumitru Stăniloae, de la a cărui plecare la Domnul se împlinesc două decenii, afirmă: prima concluzie ce rezultă de aici este aceea că Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a unit la maximum cu umanitatea sau a venit în maximă apropiere de noi[5].

            Dumnezeu nu mai este undeva departe, ci este foarte aproape de noi, este cu noi, ne scapă de angoasa singurătății și a abandonării. Nu mai suntem orfani. Părintele Dumitru Stăniloae își continuă argumentul și zice că acum Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu sau a Cuvântului intră în planul experienței comune a celor ce cred în El ca o persoană din rândul persoanelor umane, care, însă, în același timp, le dă putința de a o sesiza ca persoană dumnezeiască[6].

            Oamenii cu o viață duhovnicească deosebită nu numai că sunt convinși teoretic de prezența lui Hristos, ci au parte și de o experiență directă a Lui. Sorin Dumitrescu a scris o carte intitulată 7 dimineți cu Părintele Stăniloae. În acest volum autorul consemnează o experiență de o gingășie rară pe care i-o împărtășește Părintele Stăniloae:  Alaltăieri seară, în ultima repriză a somnului, am avut un vis nemaipomenit. Parcă era Iisus; tânăr, blând, dulce, plăcut… Era un tânăr de o frumusețe nemaipomenită și de o apropiere sufletească cum nu am mai văzut. Mi-a făcut atâta bucurie întâlnirea aceasta încât m-am sculat așa de fericit…[7]

            Sfântul Siluan Athonitul a avut o experiență directă cu Domnul Hristos. În clipa în care era cel mai deznădăjduit, pe pragul disperării, se duce la vecernie, în Paraclisul Sfântului Ilie, și de abia rostește rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă!” că, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Hristos Cel viu. Întreaga sa ființă i se umple de lumina harului Sfântului Duh în care recunoaște pe Domnul. Privirea Sa blândă și infinit de bună, iradiind iertare, pace și bucurie, atrage irezistibil întreaga sa făptură[8].

            De la Nașterea Domnului Hristos,Dumnezeu este cu noi. Sfântul Evanghelist Matei, relatând acest eveniment, ne arată că s-a împlinit proorocia lui Isaia: Iată, Fecioara,
va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu (Matei 1,23). Iar Sfântul Apostol Pavel este copleșit de această taină: cu adevărat, mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă (1 Timotei 3,16).

            Marele nostru teolog, pe care l-am mai amintit, ne spune că acum știm sigur că Dumnezeu-Cuvântul e Persoană sau o existență asemănătoare existenței noastre personale, prin faptul că se face și Persoana firii omenești, fără să înceteze a fi Persoana firii dumnezeiești. Prin aceasta garantează valoarea maximă a persoanelor omenești și eternitatea lor[9].

 

Dreptmăritori creștini,

            Faptul că raiul s-a redeschis prin nașterea Mântuitorului, că nu mai suntem orfani și dezmoșteniți, îl mărturisesc și celebrările liturgice de la Crăciun și colindele noastre. Cântăm la vecernia Crăciunului stihira următoare: Veniți să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de față. Zidul cel despărțitor cade acum; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzește pomul vieții; iar eu mă împărtășesc de dulceața din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare[10].

Adevărul de credință că Dumnezeu se coboară pe pământ ca să-l suie pe om la cer este subliniat în altă cântare: Cerul și pământul astăzi s-au împreunat, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit și omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup, pentru om, Cel din fire nevăzut. Pentru aceasta și noi, lăudându-L, să-I strigăm: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pacea care ne-a dăruit-o nouă venirea Ta, Mântuitorul nostru, slavă Ție![11]

            Folclorul nostru de inspirație creștină se oprește atât la greșeala lui Adam, la alungarea lui din Rai, cât și la izbăvirea lui prin nașterea Domnului Hristos. Un vechi colind din Apuseni redă dialogul Domnului Hristos cu Adam: Ie-ți, Adame, ce mai ai/ Și din Rai afară-mi hai,/ Să-ți cumperi un plug să ari./ Și să-ți ari și să trudești,/ De-acolo să te hrănești[12]. Tânguirea lui Adam la aflarea sentinței este plină de nostalgie: Raiule, grădină dulce,/ Eu din tine nu m-aș duce,/ De dulceața poamelor,/ De mirosul florilor,/ De fumul tămâilor,/ De zborul albinelor,/ De dragul îngerilor[13].

            Colindul Praznic luminos, armonizat de Timotei Popovici, ne spune că, la Crăciun, s-a deschis din nou Raiul și că strămoșii au fost mântuiți: Raiul cel închis/ Azi iar s-a deschis,/ Șarpelui cumplit/ Capul i-a zdrobit./ Și strămoșii iară,/ Prin Sfânta Fecioară,/ Iar s-au înnoit[14].

            Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că în Rai erau doi pomi cu semnificație specială – pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și a răului. Pomul vieții este, desigur, făcător de viață; iar pomul care nu-i al vieții e vădit că e făcător de moarte[15]. Prin nașterea Domnului Hristos se redeschide Raiul și noi avem acces la pomul vieții.

            De fapt, pomul vieții este Domnul Hristos. Așa glăsuiește troparul Înainteprăznuirii: Gătește-te, Betleeme, că s-a deschis tuturor Edenul! Împodobește-te, Efrata, că pomul vieții a înflorit în peșteră din Fecioara! Pentru că pântecele aceleia rai înțelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii și nu vom muri ca Adam. Hristos se naște ca să ridice chipul cel căzut mai înainte[16].

 

Iubiți credincioși,

            Ni s-ar putea părea că, pentru a mânca din dumnezeiescul pom, trebuie să fim mari nevoitori și asceți. Este adevărat că de Hristos nu te poți apropia oricum și că marii nevoitori au avut acces la pomul vieții. Dar și nouă, credincioșilor obișnuiți, care ne pocăim de toate răutățile noastre, Dumnezeu ne îngăduie prin Sfintele Taine accesul la pomul vieții. Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că, alături de această cale, mai puțin bătătorită și rezervată personalităților cu o excepțională trăire și experiență duhovnicească, și, mai ales, a marilor pustnici, viața spirituală a Ortodoxiei mai cunoaște și o a doua cale, mult mai ușoară și la îndemâna marii mulțimi, realizabilă nu numai în izolarea și în liniștea pustiei, ci în mijlocul lumii, în nemijlocită apropiere de semenii noștri și în strânsă comuniune cu ei: este calea trăirii spirituale liturgice, care urmărește unirea cu Dumnezeu prin mijloacele formelor sensibile ale cultului sau ale slujbelor divine[17].

            De aceea, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2014 să fie dedicat Sfintei Spovedanii și Sfintei Împărtășanii, să fie un an Euharistic, știind bine că săvârșirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup și Sânge, iar ca scop sfințirea credincioșilor[18].

            Sigur că pentru a intra în Rai și a gusta din pomul vieții, pentru a te împărtăși și cu Sfintele Taine, este nevoie de o anume pregătire. Postul Crăciunului ne-a dat această posibilitate. Abținerea de la mâncarea de dulce, lecturarea Sfintelor Scripturi, actele de caritate și, mai ales, o bună Spovedanie ne-au ajutat să ne primenim sufletul. Sfântul Simeon Noul Teolog, referindu-se la pocăința și la nevoința sinceră, determinate de o credință puternică, zice: Așadar, crezând din tot sufletul și căindu-ne cu căldură, zămislim pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca Fecioara, dacă avem sufletele noastre fecioare curate[19].

    &
nbsp;       Sfântul Macarie Egipteanul ne spune că pocăința este singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligența, nici noblețea, nici frumusețea nu-l reînnoiesc pe om, ci numai pocăința adevărată, rușinea și regretul pentru tot păcatul săvârșit în trecut. Și, bineînțeles, schimbarea totală a felului de viețuire, de gândire[20]. Pocăința adevărată se finalizează întotdeauna printr-o bună spovedanie, urmând apoi împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.

            Vasile Voiculescu, în cunoscutu-i „Colind” cu profund conținut euharistic, spune: În coliba-ntunecată/ Din carne și os lucrată,/ A intrat Hristos deodată./ Nu făclie ce se stinge,/ Nu icoană ce se frânge,/ Ci El Însuși, trup și sânge,/ Preschimbat pentru făptură/ Într-o scumpă picătură,/ Dulcea Cuminecătură[21]. Sărbătoarea Crăciunului are în centrul ei de foc acest Ospăț euharistic al credinței – Sfânta Liturghie. În coliba sufletului nostru, curățită în timpul postului, intră Hristos Cel născut în ieslea Betleemului. Sufletul nostru, devenit iesle curată, trebuie să-i ofere sălaș Mântuitorului. Fără Liturghie, fără o serioasă preocupare spirituală, Crăciunul rămâne o sărbătoare folclorică și comercială.

Dorința noastră puternică de a ne curăți și a deveni sălaș al lui Hristos o exprimă și cântările din preajma Crăciunului: Pe mine, cel ce am ajuns peșteră de tâlhari, arată-mă, Doamne, Cel ce în peșteră Te-ai născut, locaș al Tău și al Tatălui și al dumnezeiescului Tău Duh, ca să te slăvesc întru toți vecii.  

Prin nașterea Domnului Hristos suntem reînfiați. Sfântul Pavel ne spune: pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! (Galateni 4,6)

Dorim ca acest Ospăț al credinței să fie deplin pentru dumneavoastră, pentru toți, iar sărbătorile Crăciunului, Anului Nou și Bobotezei să le petreceți cu multă bucurie, împreună cu cei dragi!

Al dumneavoastră arhipăstor, care vă poartă în inimă,

 

 

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului