„Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22,6)
Îmi aduc aminte cu nostalgie de anii tinereții mele, pe când eram elev și student. Deși era perioada comunistă, în Postul Maicii Domnului, toată lumea era preocupată de cele spirituale; în mod special tinerii care erau în vacanță și participau seară de seară la Paraclisul Maicii Domnului. Toată localitatea era în alertă duhovnicească.
Deși nu se făcea pe atunci religie în școală, totuși părinții noștri veneau cu un bagaj religios din perioada interbelică și încercau să transmită credința la noile generații. Pentru ei, îndemnul Înțeleptului Solomon avea relevanță: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22,6).
Perioada Postului Maicii Domnului le oferea posibilitatea să facă acest lucru. După slujba din biserică și cântările mariane, și spovedania și împărtășania și încununarea perioadei cu un pelerinaj la mănăstire, toate își aveau importanța lor.
Părinții de atunci, și cei de astăzi, își iubesc copiii lor. Ca sentiment natural, iubirea față de copii este mereu activă în inima părinților, uneori chiar mai puternică decât iubirea copiilor față de părinți, poruncită de Dumnezeu: „Cinstește pe tatăl și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ” (Ieșire 20,12).
Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe părinți: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului”(Efeseni 6,4). De la părinți, copiii deprind preocupările duhovnicești. Tot Sfântul Pavel ține să-i spună lui Timotei, ucenicul său, că sursa credinței sunt bunica și mama: „Îmi aduc iarăși aminte de credința ta neprefăcută, care, precum s-a sălășluit întâi în bunica ta, Loida, și în mama ta, Eunichi, tot așa sunt încredințat că și întru tine”(II Timotei 1,5).
Iubirea părinților față de copii este prezentă în multe opere literare, dar eu îmi aduc aminte cu drag de cartea unei mame, Cecilia Sămărghițan, intitulată „Inima fiului meu”. Atunci, prin anii 1967, cu greutăți aproape insurmontabile a reușit să-l ducă pe fiul său Horia în Africa de Sud, la celebrul chirurg Christian Bernard să-i transplanteze o inimă sănătoasă.
E mare iubirea părinților față de copii. Și datorită acestei iubiri încearcă să le dea o bună educație. Neglijându-i, nu-și fac datoria de părinți. Sfântul Pavel este foarte aspru: „Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi și mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5,8).
Părinților creștini le venise datoria de a educa copiii în învățătura religios-morală a Bisericii, educându-i de timpuriu în cele legate de viața duhovnicească. Mai mult, se vor și ruga pentru ei. Mama absolută, a Domnului Hristos și a noastră a tuturor, este Preasfânta Fecioara Maria.
Adresându-se ei, Sfântul Siluan Athonitul îi zice: „O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul și Dumnezeul tău când trăiai pe pământ. Cum se bucura duhul tău în Dumnezeu, Mântuitorul tău (Luca 1,47)? Cum priveai minunata lui Față cu gândul că El este Cel pe care-L slujesc cu frică și dragoste toate Puterile cerești?”[2].
După modelul Maicii Domnului se călăuzesc toate mamele creștine. Pedagogul Pesatalozzi face următoarea remarcă: „Am crezut în mama mea; inima ei mi-a arătat pe Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeul inimii mele, Dumnezeul inimii ei. Nu cunosc alt Dumnezeu. Dumnezeul creierului meu e o himeră; nu cunosc alt Dumnezeu decât pe Dumnezeul inimii mele … Mamă, mamă, tu mi-ai arătat pe Dumnezeu în învățăturile tale, și eu L-am găsit în supunerea mea către tine!”[3].
Chipul mamei și al tatălui stăruiesc și în inima poetului nostru Ioan Alexandru: „Mama-i de-acum bătrână și tata alb de tot/ Și cumpăna fântânii-i o povară/ Când bivolii-nsetați și oile se strâng/ Să fie adăpate către seară./ Duminica măicuța în veșmânt cernit/ Cu busuioc în mână și într-o năframă/ Duce din bruma cât avem de grâu/ O prescură de jertfă la icoană”[4].
Când o astfel de mamă se mută în veșnicie ne lasă nouă duiosul sfat pe care i l-a lăsat și mama lui Vasile Militaru fiului ei: „Când și când, în miezul verii,/ Sau la Paști sa vadă satul,/ Cum îmi vine ca-n toți anii/ La căsuța mea băiatul/ Și-având tihna și odihna,/ La venire sau plecare,/ S-aprinzi și la groapa maichii/ Câte-un pai de lumânare”.
S-ar putea întâmpla ca datorită influențelor secularizante nu întotdeauna strădania pedagogică a părinților să dea roade. Cuvintele noastre n-au puterea pe care le au cuvintele Maicii Domnului. De exemplu, Cuviosul Siluan, pe care l-am mai amintit, ne relatează că Maica Domnului la un moment dat a vrut să-l cerceteze și să-l îndemne să nu mai păcătuiască: „Nu-mi place să văd ceea ce faci! Cuvintele ei erau liniștite și blânde, dar ele au lucrat cu putere asupra sufletului meu. Au trecut mai mult de patruzeci de ani de atunci, dar sufletul meu n-a uitat aceste cuvinte pline de blândețe. Nu știu ce i-aș putea da în schimb pentru dragostea ei față de mine păcătosul, și cum aș putea mulțumi Maicii Domnului”[5].
Pe deasupra, după căderea sistemului comunist, cu mari eforturi religia a reintrat în școală. Cât de mare este efectul ei, știe numai Dumnezeu, dar ca și în alte țări civilizate, ora de religie face parte din trunchiul comun de materii. Și e un mare câștig.
Tânărul care nu este educat, nu învață religie și nu acumulează alte învățături de cultură generală, este în mare pierdere. Marele pedagog Jan Amos Comenius se întreabă: „Ce sunt cei bogați fără înțelepciune, decât niște porci îngrășați cu tărâțe? Și ce sunt cei săraci fără înțelegerea lucrurilor, decât niște măgăruși condamnați să ducă poveri? Ce este cel frumos care n-a învățat nimic, decât un papagal împodobit cu pene?”[6].
În perioada interbelică, cum fac și astăzi o seamă de oameni, unii își puneau problema inutilității orei de religie. Le răspundea cu atitudinea unui bun pedagog, Vasile Băncilă: „E o grozavă încălcare a drepturilor ființei omenești din partea acelora, care țin copiii departe de Dumnezeu, fie că fac aceasta în familie, fie că scot religia din școala primară. Să zicem că sunt liberi adulții să creadă ce vor: dar n-au dreptul să distrugă în copil posibilitățile de a trăi, acum și mai târziu, religia. Aceasta e o tiranie, care le întrece pe toate celelalte. Trebuie să i se lase copilului însuși posibilitatea să hotărască mai târziu ce atitudine va avea față de Dumnezeu”[7].
Am pornit cu nostalgie de la anii copilăriei și tinereții mele. Am subliniat cât de importante au fost tradițiile sfinte legate de Adormirea Maicii Domnului pentru mine. Și cred că deși vremurile sunt altele și astăzi pentru copii și tineri aceste preocupări sunt pozitive. Ca să-i ajutăm, trebuie ca părinții, profesorii de la școală și preoții să ne dăm mâna.
Iar cântarea de procesiune de odinioară, referitoare la tineri, i-o adresăm și noi Maicii Domnului: „Dă-le-n suflet bunătate/ S-aibă cununii curate,/ Biserica s-o iubească,/ De Mamă să te primească”.
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
* Jan Amos Comenius, Didactica Magna, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p.31.
[1] Jan Amos Comenius, Didactica Magna, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p.31.
[2] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Alba-Iulia, 1994, p. 194.
[3] J.M. Pestalozzi, Cum își învață Gertruda copiii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, p. 133.
[4] Ioan Alexandru, Pământ transfigurat, Editura Minerva, București, 1982, p. 165.
[5] Cuviosul Siluan Athonitul, op. cit., p. 157.
[6] Jan Comenius, Didactica Magna, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p.34.
[7] Revista „Fântâna Darurilor”, București, 1930, p. 152.
