Mi-am intitulat acest articol cu un nume foarte cunoscut: „Nostalgia Paradisului”. Aproape toți oamenii au oroare de moarte. Aproape toți oamenii au nostalgia după Paradis. Domnul Hristos, vorbind despre Tatăl, spune: „Știu că porunca Lui este viață veșnică” (Ioan 12, 50). Mai mult, adaugă un lucru: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).
Oamenii nu se pot obișnui cu realitatea morții. Îl auzim pe Lucian Blaga adresându-se lui Dumnezeu: „Doamne, oprește trecerea! Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire. Și, totuși, oprește ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”. Sau pe Magda Isanos: „E atât de trist să cugeți, că-ntr-o zi / Poate chiar mâine, / Pomii de pe-alee, acolo unde-i vezi o să mai stee voioși / În vreme ce noi vom muri”.
Traian Dorz, plecând de la versetul biblic „că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14), compară viața noastră cu o călătorie cu trenul. Ne suim în tren, socializăm cu ceilalți oameni și nu observăm că în fiecare gară coboară câte cineva. Poezia se termină așa: „Vine-odată însă vremea să ne coborâm și noi / Ce n-am da atunci o clipă să ne-ntoarcem înapoi, / Dar privind în urmă timpul, plângem vremea ce-a trecut, / Sună-n gara veșniciei, am trăit și n-am știut”.
Și totuși, din profunzimea sufletului omenesc nostalgia după Paradis nu dispare. „Întreaga creație omenească se naște din nostalgia paradisului”[1]. Nostalgia Paradisului este în același timp o promisiune și o chezășie de plenitudine vitală dincolo de vremelnicia searbădă a acestei lumi. Pe bună dreptate, în acest sens citim că „nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume și totuși nu-i aparținem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca niște rămași pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existență, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiția mizeriei terestre, în care ne simțim ca exilați; și că, în sfârșit, tot ceea ce în ființa noastră rimează în chip tainic cu veșnicia ne împinge la depășirea modului actual de existență și la cucerirea unui mod superior și desăvârșit conceput în antinomie cu cel de acum și de aici”[2].
Nu-i un prilej mai potrivit pentru a medita la trecere și la veșnicie decât anul nou. La anul nou ne facem urări de viață lungă, de belșug și fericire. Anul nou e însoțit de obiceiuri frumoase, dar nu trebuie, totuși, să uităm că suntem trecători. Ne rugăm lui Dumnezeu cerându-I „să binecuvânteze cununa anului bunătății Lui” (Psalmul 64, 12), dar nu pierdem din vedere nici nostalgia Paradisului.
Aceste momente ne determină să ne aducem aminte de spusele Sfântului Apostol Pavel: „Deci luați seama cu grijă cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (Efeseni 5, 15-16). La cumpăna dintre ani se meditează, se organizează Revelionul.
Or, cuvântul Revelion, vine din franțuzescul „reveiller”, care înseamnă a se trezi, a se deștepta din somn, a priveghea. Pe vremuri, privegherea din biserici presupunea rugăciune, meditație la lucrurile cele mai serioase, la trecerea timpului, la eternitate, la Paradis.
Sunt niște îndemnuri pentru începutul anului. Anul cel nou să ne ducă cu gândul la omul cel nou. Același Sfânt Apostol ne îndeamnă: „Să vă înnoiți în duhul minții voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 23-24).
Dorim ca anul 2025 să fie plin de har și de binecuvântare pentru toți credincioșii noștri.
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iași, 1994, p. 242.
[2] Ibidem, p. 243.
