Tradiția filocalică îl are în centru pe om stând în fața lui Dumnezeu. Numai în această ipostază cineva poate să spună ceva despre identitatea omului, de-a lungul unei istorii de căutare reciprocă, cu itinerarii ușoare sau complicate, cu momente culminante sau cu căderi abisale, cu întâlniri intense sau cu îndepărtări dureroase. Vom pomeni în acest context două adevăruri cu privire la om, ca fundament pentru orice încercare de a spune ceva despre el. În primul rând, omul este creat de Dumnezeu după chipul Său pentru viață, într-o neîntreruptă comuniune cu El. Însă, în al doilea rând, din perspectivă istorică, omul este o ființă căzută, care nevoie de mântuire, descrisă ca vindecare. De aici și viziunea asupra Bisericii ca spital, unde Duhul, prin participarea ascetică a omului, ne reconstruiește, ne reconfigurează traseul vieții și ne așază în perspectiva veșniciei.
Multă vreme și poate chiar la timpul prezent, viața în Biserică a fost prezentată în termeni moraliști sau chiar juridici, în sensul nevoii de a observa numeroase legiuiri, reguli, rânduieli, mai ales în termeni de restricție, într-un limbaj negativ – „Să nu…!” Și acest lucru pornind de la prezentarea moralei în cheie vetero-testamentară, dar cu prelungire și în cea a Noului Legământ, și de aici întrupată în viața obișnuită. Această viziune face ca preocuparea ascetică să se concentreze pe lupta împotriva răului, descris în terminologia Părinților generic ca „patimă/ patimi”. În această zonă de referință se vorbește de „o patimă” generatoare de toate celelalte – iubirea de sine (filautia); în continuare se pomenește de trei patimi care stau la baza tuturor celorlalte – lenea (nelucrarea), uitarea (lipsa de raportare la experiența trecutului) și necunoștința (ignoranța). Însă cea mai răspândită împărțire care se păstrează în literatura ascetică indică existența a opt patimi mari, duhuri ale răutății, care „se dezvoltă” în alte multe „patimi fiice”. Doi autori patristici, mai ales, ne oferă această listă – Sfântul Ioan Casian și Evagrie Ponticul: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, lenea, akedia, slava deșartă și mândria, succesiune de patimi ce suferă ulterior sensibile modifică de la un autor la altul. La toate acestea ni se indică, aproape pe modelul unei rețete în domeniul medical, indicații privind combaterea lor.
Termenul cheie pentru acest eseu este tocmai „combatere” sau „a combate”. Evagrie însuși are o lucrare intitulată „Antirrhetikos” argumentând sistematic lupta împotriva celor opt patimi. Această cale presupune a avea cunoștințe despre mecanismul lor de funcționare – origine, forme de manifestare, vigilență sau terapie, a te feri de ele, ca profilaxie, sau a le combate, în cazul nevoii de intervenție terapeutică. Oricum accentul se pune pe eliberarea de patimi prin combaterea lor.
În contextul deja prezentat îl aducem ca mărturie pe Sfântul Isaac Sirul, în călătoria spirituală pe care acesta ne-o propune, cu o scurtă observație, care, într-un fel, ne scoate de pe drumul obișnuit și ne așază într-o perspectivă diferită, prin accentul pe care îl pune. Vizavi de vindecarea de patimi acesta afirmă: „Mai bine este a scăpa de patimi prin aducerea aminte de virtuți decât prin împotriviri”. Sfatul, cu valoare de sentință, acceptă că poate exista o cale de vindecare de patimi prin intermediul combaterii acestora, indicată de către autorul filocalic ca eliberare prin împotrivire. Acest lucru presupune lupta, cu toate armele aflate la dispoziție, împotriva răului întrupat de-a lungul acestor patimi, atât pentru a ne feri de ele, cât și, mai ales, de a ne elibera de acestea. Terminologia folosită indică o cale „agresivă”, de natură moral-ascetică, ce presupune tensiune și foarte multă trezvie. Dacă este vorba de o cale ascetică alăturăm trei însușiri capitale ale sale, din dorința de a descrie cât mai cuprinzător această perspectivă. Este vorba de silire, care merge împotriva firii dedată plăcerii, ce stă la baza exprimării patimii; este vorba de străduință, ca implicare a tuturor resurselor personale sau împrumutate în acest proces combativ; și este vorba de stăruință, care descrie această luptă în termeni de consecvență, ca acțiune susținută și sistematică. Oricum această primă cale este prezentată în termenii unei „psihologii negative”, care are în centru păcatul și patima.
Calea superioară indicată de Sfântul Isaac, fără să o conteste pe cea dintâi, este descrisă în termeni pozitivi, așezând, de data aceasta, în centru virtutea. Încercând o interpretare, autorul filocalic susține că un drum de vindecare mai rapid, mai motivant, mai puternic și cu rezultate mai sigure este gândul la virtutea corespunzătoare patimii, cu foloasele pe care aceasta le aduce, cu resursele pozitive de care dispune și cu forța determinantă la schimbare pe care o conține. Această perspectivă se asimilează unei „psihologii pozitive”, articulată frecvent și folosită intens în peisajul contemporan obișnuit. Omul actual, se argumentează, funcționează mult mai bine în această paradigmă pozitivă. În trecut, apelul la rău, la formele sale de expresie, utilizarea unei viziuni in termeni morali asupra vieții, apelul la un limbaj și un comportament combativ, în consecință, se plia pe modelul antropologic al timpului. Însă, pentru generațiile contemporane, cu precădere cele tinere, prezentarea realității în termenii temerii și a luptei împotriva răului devine neagreată, ba chiar contestată. De aceea, apelul la „modelul profitului” în această abordare pare mult mai ofertant și motivant în asumarea unei vieți spirituale angajate. Privesc la virtute și, în felul acesta, vizez un conținut care poate să mă încânte, să-mi ofere o stare de bine și să mă facă să-mi doresc și mai mult să lucrez sistematic și consistent pe această cale. În felul acesta, răul se diminuează de la sine, nu prin luptă, ci prin alegerea binelui opus, care îl și vădește în mizeria lui, dar îl și diminuează treptat, până la anihilarea lui.
Pe bună dreptate ni se cere să ținem cont de această perspectivă. Alături de Sfântul Isaac, Sfântul Ioan Casian, argumentează că există pericolul ca, gândind prea mult și prea intens asupra răului, acesta să ocupe nu doar locul central al vieții noastre, ci și timpul în care am putea săvârși binele. Într-un fel la ceea ce te gândești cel mai mult acea realitate îți devine „dumnezeu”. De aici și anumite comportamente nevrotice, agresive, ba chiar conspiraționiste vizavi de realitățile contemporane. Concentrarea pe patimi ne poate fura sensul lucrării virtuții și, mai ales, ne poate răpi ceea ce este în spatele acesteia. Scopul final al vieții spirituale nu este doar eliberarea de patimi și nici măcar lucrarea virtuții, ci desfătarea în dragostea și frumusețea viețuirii cerești, prin întâlnirea cu Domnul, însăși virtutea. Așadar, tema acestei maxime poate fi exprimată în forma aceasta: defăimăm răul nu preocupându-ne excesiv de el, ci privind către binele pe care-l putem dobândi, și, în felul acesta, ne aflăm motivația și resursele necesare pentru a parcurge un astfel de drum, care se arată ofertant prin ceea ce ne promite, nu doar la capătul său, ci și pe parcurs, tocmai prin raportarea permanentă la bine, ca sursă de trăire în bucurie, în așteptarea bucuriei neîntrerupte și desăvârșite.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
