Pe lângă componenta surprinzătoare, imprevizibilă a vieții, un loc extrem de important îl ocupă previzibilitatea sau predictibilitatea, în sensul nevoii de a ne organiza viața și de a o așeza pe un anumit itinerariu, care presupune un țel bine stabilit și la fel de bine indicat, mijloace corespunzătoare, dar și metodologii conforme. Această perspectivă asupra vieții, în general, îl exprimă pe om în raționalitatea lui, însoțind armonia lumii în existența și funcționarea acesteia. Nu este vorba aici, pur și simplu, de dorința sau chiar de nevoia de control a omului, de vreme ce aplicabilitatea prevederii este vădit mai extinsă decât cea din urmă, ținând de latura sănătoasă a concepției despre lume și a plasării sale corecte în interiorul acesteia.
Previzibilitatea îl reflectă pe om în definiția lui originară, în sensul capacității de a-și construi viața, pornind de la timpul prezent, dar cu deschideri consistente înspre viitor, cu posibilitatea de a aplica în mod personal unele legi de viață, cu caracter general, verificate de cei de dinainte. Aceste legi țin de un anumit grad de înțelepciune colectivă, ca un bun de mare preț pentru generațiile de-a rândul și cu rezultate observabile și necesare până în vremurile noastre. Mergând mai departe, aceeași abordare, același principiu, se poate extinde și aplica și într-un spațiu superior, duhovnicesc. În acest caz vorbim și observarea unor „legi duhovnicești”, care reflectă aceeași înțelegere, însă cu rezultate corespunzătoare „zonei de aplicabilitate”.
Una dintre aceste legi indică tocmai nevoia de previzibilitate, ce se manifestă printr-o viață organizată, la timpul prezent, pentru cele ce vor veni. Totul începe acum, ca parte din existența cotidiană, fără transformări prea mari, într-un răstimp în care viața curge liniar, lipsită de experiențe complicate sau de prefaceri mari. Într-un astfel de cadru, în vreme de pace, în vreme de bine, în vreme de belșug, omul înțelept duhovnicește întrupează în viața lui pregătirea pentru situațiile contrare, printr-o firească, sănătoasă și necesară familiarizare cu Dumnezeu, la nivel de gând și acțiune. Și de data aceasta Sfântul Isaac, cel cu care călătorim, ne îndeamnă: „Cere ajutorul înainte de a începe războiul și caută pe Tămăduitorul înainte de a te îmbolnăvi”. Această bună obișnuință cu Domnul se desfășoară sub chipul unei relații cu caracter neîntrerupt, de-a lungul unei fidelități și încrederi argumentate prin dorința de a-L avea pe Dumnezeu aproape, fără a fi determinați de o nevoie stringentă, urgentă, ba chiar obligatorie, precum boala, războiul (la propriu sau la figurat), tulburările de tot felul, suferințele, necazurile sau neîmplinirile, ci prin libera alegere, în vremuri de bine, când nu se conturează în mod obligatoriu nevoile limită.
„A cere ajutorul” înainte de război, înainte de vreo situație limită, „a-l căuta” pe medic înainte de a te îmbolnăvi denotă prezența unei viziuni organizate, mature, complete asupra vieții, de-a lungul nevoii de previzibilitate pentru vremuri dificile, care, cu probabilitate mare, vor face parte la un moment dat din propriul itinerariu. În plus, o astfel de atitudine dovedește și onestitate, de vreme ce nu se plasează în favoarea unui „comportament interesat” la timpul prezent, ba chiar obligatoriu, în lipsa unei alte variante.
Când războiul va fi în desfășurare, Cel de la care vine ajutorul ne va fi cunoscut, apropiat, din vremea în care încă domnea pacea în viața noastră, într-o desfășurare confortabilă a vieții, iar acum, suficient de puternic ca să ne încurajeze în experiența grea și dureroasă pe care suntem nevoiți să o traversăm. Același principiu aplicat în cazul bolii, ne aduce siguranța apropierii de Doctorul dispus să ne însoțească și destoinic să ne vindece de suferința noastră atunci când se va apropia de noi. Altfel spus, împrietenește-te, aliază-te cu Domnul încă din vremurile ușoare, pașnice și îmbelșugate, pentru ca să știi pe Cine ai lângă tine în momentele intense, însoțite de prefaceri dificile, tulburări majore sau sărăcie grea.
De-a lungul aceluiași fir roșu, Sfântul Isaac mai adaugă o sentință, care, de data această, pe lângă ceea ce are de făcut omul, ne mai arată și ceea ce va face Dumnezeu cu omul. Acesta ne învață: „Adu-ți aminte de Dumnezeu în toată vremea și-Și va aduce și El aminte când vei cădea în cele rele”. Acest îndemn pare să indice un fel de „obligație” pe care Însuși Dumnezeu o acceptă, în interiorul unei relații de reciprocitate de tipul legământului Legii vechi. Dacă cineva Îl cheamă pe Dumnezeu neîncetat prin aducerea-minte de El, Dumnezeu Însuși va fi Cel care își va aduce aminte de om în vremuri grele, în sensul protecției sau solidarității cu el. Dar, din nou, „aplicabilitatea” și „verificarea” acestei legi duhovnicești presupune grija pentru previzibilitate a omului, care cultivă o relație cu Dumnezeu mai înainte de a fi nevoit de împrejurări, liber în alegerea și dorința ca Dumnezeu să-i fie parte din viața personală. Familiarizarea cu Dumnezeu și reciprocitatea, indicate în această sentință, sunt însoțite de câteva atribute și lucrări importante în consecință – decizia în favoarea lui Dumnezeu și alierea cu Acesta, în fața altor variante, posibil mai ofertante și mai confortabile; străduința de a intensifica această legătură, dar și o stăruință, în sensul unei fidelități și încrederi de-a lungul unui timp nu doar intens, ci și îndelungat, până la permanent; prioritizarea relației cu Dumnezeu, ca primat al oricărei activități mentale sau fizice; și, în cele din urmă, asumarea unei vieți răstignite, pe urmele lui „Iisus Hristos Cel răstignit” (Marcu 16, 6). Raportul care se stabilește în interiorul unei astfel de legi duhovnicești, cu „parteneri” atât de diferiți (Dumnezeu și omul), este unul care înclină generos și foarte pregnant în favoarea omului, ca un privilegiat al lui Dumnezeu, de vreme ce primește atât de mult față de ceea ce poate să ofere.
Așadar, în viața duhovnicească, se cere o anumită prevedere, ca pregătire și familiarizare cu Dumnezeu în vremurile liniștite, care va atrage prezența, însoțirea și protecția Lui în vremurile dificile care pot să urmeze. Este o lege cu caracter general, însă care, în acest spațiu, primește un accent specific. Pregătirea de acum și împrietenirea cu Dumnezeu va aduce așezarea și stabilitatea necesară pentru mai târziu, într-o reciprocitate plină de dărnicie pe care omul o construiește cu Domnul și de care Domnul Însuși se bucură.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
