În întâlnirile pe care le am cu tinerii, la catedră, la parohii sau în cadrul unor activități în spațiul urban, observ constanța unei exigențe în planul comunicării care vine din partea lor. Este vorba de alinierea discursului sau al dialogului, în general, cu o perspectivă strict practică asupra vieții, în sensul interesului pentru tematici legate de spațiul cotidian, și de provocările timpului actual, cu trimiteri specifice spre posibile abordări sau soluții imediate ale acestora. Iar această perspectivă se cere a fi gestionată în tandem, în sensul de coparticipare în procesul de a identifica înțelesuri și perspective asupra realității lecturate împreună. În contextul precizat orice apel la scrierile din vechime trebuie să depășească acest examen pentru a fi de interes. De aici și motivația pentru a parcurge sapiențial și sentențial scrierile Sfântului Isaac de-a lungul liniei directive de la text la context, cu destinatari specifici, mai ales tinerii, însă cu deschidere înspre orice altă vârstă, din dorința de a explora profunzimile vieții spirituale în cheie personală.
În acest cadru, ne vom referi în „episodul” de față la un alt principiu evocat de autorul siriac în termenii „unei nevoi” , așa cum ne-am obișnuit. În alte două texte de până acum am argumentat nevoia de osteneală și de răbdare când vine vorba de a face lucruri importante, atât în plan spiritual, cât și în planul uman general. Orice proiect consistent presupune multă muncă și răbdare în așteptarea roadelor parțiale sau finale de pe urma unui astfel de demers. De data aceasta, în continuare, o să adăugăm un al treilea element în acest triunghi, nevoia de perseverență. Ava Antonie, într-una din apoftegmele sale, enumera trei condiții pentru o viață spirituală rodnică – conștiința prezenței neîncetate a lui Hristos în orice moment sau loc, nevoia de validare pornind de la Scripturi a acțiunilor noastre, dar și statornicia, mai ales de-a lungul tentațiilor și tensiunilor pe care le avem de suportat sau de traversat. Această ultimă condiție o vom asocia cu maxima Sfântului Isaac prin care evocă două momente necesare care se succed în viața spirituală, fiecare cu conținutul său calitativ, care indică implicit nevoia de a persevera în ceea ce este de făcut ținând cont de segmentul de experiență în care cineva se află. Acesta afirmă: „Harul vine din luptă. Într-o vreme e ispita și în altă vreme mângâierea”. Într-o lectură atentă identificăm evidențiat în această scurtă sentință, mai întâi, scopul vieții duhovnicești, așa cum se regăsește la toți Părinții Bisericii – dobândirea harului, care înseamnă prezența intensă și plină de împlinire a lui Dumnezeu în viața noastră. În continuare, Sfântul Isaac indică modul în care acesta se dobândește – prin luptă, adică prin osteneală. În alte locuri am argumentat acest aspect folosindu-mă simbolic de 3 de „s” (3XS) – silire, în sensul de nevoință – osteneala ascetică și munca, în general, nu se săvârșește, cel puțin la început, din plăcere, ci pentru că trebuie (un „MUST”, în sensul englezesc): mă silesc să povestesc, mă silesc să mă rog, mă silesc să învăț, mă silesc să muncesc etc.; străduință – adică a depune efortul total de care cineva este capabil la un moment dat pentru a îndeplini o sarcină („slujba/ lucrarea ta fă-o deplin”/ 2 Timotei 4,5); și stăruință, în termenii unei perseverențe, care vizează un sfârșit rodnic, de pe urma unei munci organizate, a răbdării, dar și a investirii tuturor resurselor disponibile de-a lungul acesteia.
O lucrare duhovnicească presupune conștiința unei participări totale a omului, care se adaugă credinței puternice în intervenția și ajutorul lui Dumnezeu ce vine în întâmpinarea celui care lucrează cu disponibilitate totală. Unul ca acesta știe, și aici este partea a doua a sentinței, că într-un astfel de demers este nevoie, mai întâi, de un timp al ispitei, un moment al dificultăților, o stare de greutate, poate chiar și de deznădejde. În Teologia Mistică, o astfel de stare, dusă până la limite, este descrisă în termeni radicali – „iad”, „noapte întunecată”, „cădere în abis”. Părinții ne învață că în astfel de situații se cere răbdare și asumarea experienței tristeții, a durerii, a tensiunii, a fricii, a singurătății sau a descumpănirii până la capăt pe modelul „cel ce va răbda până la sfârși, acela se va mântui” (Matei 24, 13). Acest sfârșit nu este unul total și definitiv, ci se aplică anunțând o a doua etapă – cea a mângâierii, care urmează experienței grele, traversate cu credință se poate. Un moment greu în viața spirituală poate să pregătească o mare mângâiere atâta timp cât cineva nu dezertează atunci când simte presiune mare. Momentul intermediar este decisiv pentru atletul spiritual de vreme ce va trebui să aleagă între a se încrede exclusiv în sine și în consecință a se retrage din ring, observând că singur nu se descurcă; sau a muta centrul de rezistență de pe sine pe Hristos, „cel Care mă întărește” (Filipeni 4, 13), chiar cu prețul unei morți duhovnicești dureroase, având chezășie lăuntrică pentru o altfel de viețuire în care „nu eu, ci harul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 15, 10) viază în mine. Mângâierea anunțată vine tocmai din această schimbare radicală de perspectivă care se arată ca o moarte lăuntrică – sacrificarea omului natural în favoarea omului duhovnicesc.
În sinteză, această viziune presupune conștiința că există două momente pe care nu le putem separa în viața spirituală, fiecare cu conținutul și stările sale, și care se cer a fi abordate ca atare – vremea de ispită cu dificultatea traversării ei și vremea mângâierii cu bucuria ce vine dintr-o perseverență în lucrare, cu răbdare și încredere în fața Celui care biruiește în noi. Și ambele se subordonează lucrării harului ce se câștigă și se păstrează prin osteneală.
În partea finală a acestui eseu vom încerca să suprapunem acest principiu peste o credință destul de evocată în psihologia contemporană și, mai ales, în zona a ceea ce se numește în termeni contemporani „dezvoltare personală”. Este vorba de acel imperativ „Trebuie să fii fericit!” care are valoare aproape absolută în discursul obișnuit. Sfântul Isaac Sirul are ceva de spus în sensul acesta – viața este formată dintr-o succesiune de două momente obligatorii, unul dureros și dificil – acolo bucuria nu este ușor de găsit, se cere doar asumat și traversat; și altul mângâietor, însoțit de bucurie, care vine după o primă experiență grea. Din această perspectivă, a căuta bucuria în momentele intense, grele, nu doar că nu va avea un rezultat pozitiv, ci, mai mult, va aduce o suferință și mai mare generată de suprapunerea unor așteptări nerealiste, dar sperate, peste realitatea propriu zisă imediată. O situație dificilă se depășește acceptând-o și asumând-o cu toată durerea pe care o presupune. Rezultatul unei astfel de înțelegeri este pregătirea „celeilalte vremi”, a mângâierii, evocată de autorul siriac. Fiecare timp își are încărcătura lui și conținutul specific. „Trebuie să fii fericit!” se continuă și se rezolvă cu „Poți să fii fericit!”, dând concretețe vieții așa cum este și ajutându-ne să o parcurgem așa cum se arată.
În concluzie, scopul vieții spirituale – experiența harului cere participarea omului la o astfel de lucrare, prin osteneală, străduință și răbdare. La acestea se adaugă nevoia de perseverență, determinare, în momentele dificile, în așteptarea timpului mângâierii. Perspectiva pe care ne-o propune Sfântul Isaac merge dincolo de variantele ușoare ale făuritorilor de fericire în termeni de marketing din spațiul contemporan.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
