Există multe elemente contrastante ce țin de viziunea omului contemporan comun, ba chiar contestatoare față de cele consacrate, din trecut. Una din credințele actuale destul de răspândite se referă la realizarea unui deziderat, împlinirea unei ținte, dobândirea unui lucru, cu foarte puțin efort, cu cât se poate de mult confort, într-un timp scurt, și într-o geografie imediată. În contextul acesta, Sfântul Isaac atenționează: „Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi, că nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăț”. Trei aspecte importante pot fi deslușite în această sentință cu referire la viața imediată.
În primul rând, autorul denunță viziunea reducționistă, simplistă, a omului actual vizavi de principiul vieții confortabile și arată că, pentru omul religios, nu există decât o cale posibilă, vizibilă în spațiul cotidian, și anume cea a ostenelii. Acest principiu stă la baza oricărui demers în spațiul obișnuit și cu precădere cel religios. Dumnezeu Însuși ar fi putut găsi o cale mai ușoară să îl salveze pe om decât crucea dacă ar fi socotit-o mai bună. Dacă Hristos a trecut prin moarte și înviere mai înainte de a Se înălța la ceruri, acest itinerariu îi este propus și omului, călcându-i pe urme, potrivit chemării pe care i-o face (Marcu 8, 34).
În al doilea rând, acest principiu are o aplicabilitate cotidiană și nu doar una legată de durată, cu caracter general. Aici și acum sunt chemat să-mi trăiesc viața mea ca pe propria cruce a lui Hristos, însă și invers, Hristos este cel Care trăiește deodată cu mine propria-mi cruce. Această conștiință mă ferește de singurătate, îmi ameliorează stările dificile și mă întărește în momentele de durere. Se denunță aici o altă credință contemporană: Nu trebuie să suferi! Nu este foarte convenabil, însă credem că este totuși realist și necesar să acceptăm crucea ca imagine parțială pentru viață cotidiană. În plus, mai știm că „prin cruce, bucurie a venit la toată lumea”.
Iar în al treilea rând, Sfântul Isaac condiționează orice creștere, cea spirituală în mod special, de asumarea cotidiană a ceea ce presupune o existență crucificată. Mai adăugăm acum o sentință care vine în continuarea acestui raționament, în cadrele temei anunțate la început: „Când voiești să pui început unei lucrări bune, pregătește-te de ispitele ce vor fi aduse asupra ta și să ne te îndoiești de adevăr”. Criteriul necesar prin care recunoaștem o lucrare în cadrele binelui este tocmai ispita, sub chipul piedicilor, opozițiilor sau greutăților care se pot ivi în acest demers. Adevărul, validitatea și necesitatea unei astfel de lucrări rezidă tocmai în aceste, de acum, previzibile situații. Decizia de a întreprinde un lucru benefic are nevoie să fie însoțită de conștiința impedimentelor care vor putea să apară, în felul acesta se vor adăuga prudența, grija și o doză de răbdare. Dacă acceptăm această realitate, autorul mai indică în continuare un lucru necesar – pregătirea matură pentru ceea ce va urma. Altminteri mai bine ne-am opri sau măcar am amâna orice demers serios în acest sens până în clipa când vom putea asuma o astfel de perspectivă: „Dacă nu te pregătești de mai înainte spre întâmpinarea ispitelor, reține-te de la lucrarea virtuților”.
Așadar, prima lecție o exprimăm astfel: nici un lucru serios nu se face sau nu se dobândește fără osteneală și suferință. Confortul nu face parte din vocabularul evanghelic când vine vorba de progresul omului. În continuare, criteriul validității unei lucrări este tocmai ispita, tradusă extins sub chipul dificultăților, opozițiilor, piedicilor, necazurilor sau a durerilor. Iar, în cele din urmă, orice demers serios, pentru greutățile previzibile pe parcurs, are nevoie să fie pregătit și, în anumite condiții, amânat, până la un moment ulterior oportun.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
