Pentru a face lucrurile bine și a simți împlinire de pe urma acestora se cere pasiune. Această dă culoare vieții, are forță creativă, prezintă deschideri mari de perspectivă și, mai ales, îl aduce pe om într-o stare de mulțumire cu sine, cu rolul pe care îl ocupă și cu ce are de făcut mai departe. Este la mare cinste în psihologia modernă și, mai ales, este legată de capitolul dezvoltare personală. Din perspectiva unei antropologii ascetice, pasiunea vine de la grecescul „pathos”, ce desemnează forța lăuntrică, facultate a sufletului, pusă de Dumnezeu în om, motor al vieții, sursă de acțiune, dar și de satisfacție. Într-o stare inițială, nealterată, aceasta are un caracter exclusiv pozitiv și stă la baza înțelegerii vieții în termeni optimiști.
Însă, din nefericire, păcatul este cel care corupe, amestecă, provoacă confuzie, sau, pur și simplu, scoate din matca firescului de început lucruri necesare și esențiale pentru viața omului. Așa se întâmplă și cu pasiunea, care poate să-și rateze ținta și să se transforme în patimă. Ceva, la început foarte bun, amestecând motivații, mijloace sau scopuri, se poate transforma în ceva nefavorabil pentru om, iar finalitatea unei astfel de abordări să fie consistent sau total alterată până la a-i produce acestuia mult rău.
În acest cadru cred că se poate citi următoarea sentință a Sfântului Isaac Sirul, de-a lungul itinerariului pe care ni l-am propus. Acesta afirmă: „Omul zelos nu ajunge niciodată la pacea minții. Iar cel lipsit de pace e lipsit și de bucurie”. În primul rând, termenul „zelos”, la o primă analiză etimologică, presupune un comportament pozitiv, plin de râvnă, de ardoare, de sârguință, insistență sau perseverență. Nimic negativ până aici. Depinde „cantitatea”de dozare. În plan practic, dacă această componentă a acțiunilor noastre depășește anumite limite, pe modelul pasiunea se transformă în patimă, atunci motivația, mijloacele sau efectele nu respectă întru totul cadrele normale ale acțiunii. Comportamentul „omului zelos”, dincolo de componenta activă necesară a faptelor sale prevăzută de acest atribut, anunță un exces de zel, în sensul perfecționismului, care alterează vizibil cadrul și acțiunea pe care acest comportament îl presupune în mod normal. Un astfel de om va fi dominat de neliniște în fața (ne)reușitei, de nemulțumire față de prestanța celor care îl însoțesc în demersul său, față de contextul presupus nefavorabil, de situația sau de perspectiva acestuia; pe alocuri de tulburare, de vreme ce standardul preconizat nu va fi niciodată atins; ba chiar de mânie, față de cei care nu înțeleg, potrivit proprie-i viziuni, complexitatea situației și așteptările pe care acesta le stabilește; în cele din urmă, poate să presupună invidie sau chiar acte de agresiune față de ceilalți, din dorința de a ocupa locul întâi, de a fi observat deodată cu standardele înalte ale actului săvârșit.
Din perspectiva antropologiei ascetice, zelul, în dimensiunile sale firești, ține de cea de-a doua putere a sufletului – irascibilitatea sau, mai cunoscut, voința. Și presupune arderea lăuntrică necesară pentru îndeplinirea unei lucrări, o determinare constantă și consistentă, la care se adaugă o anumită agerime, dar și o stăruință vitejească în fața dificultăților, ispitelor sau nepotrivirilor ce pot apărea pe parcurs. În schimb, un comportament zelos, adică exagerat, indică alterarea acestei funcții sufletești, dincolo de măsura mult lăudată de Părinții filocalici. În viziunea acestora până și virtutea nu doar că își pierde din conținut, ci se corupe, atunci când se desfășoară în afara măsurii. Dincolo de caracterul activ și schimbător al funcțiunii zelului, validitatea acestuia se verifică prin asocierea cu darurile primite, în exprimarea Sfântului Isaac, în „școala harului” – pacea, smerenia, dragostea, puterea de a suporta situații, realități, sau altele.
Reluând sentința analizată în acest eseu, autorul filocalic siriac argumentează în prima parte că un „om zelos”, în sensul de lipsă de măsură, nu poate să ajungă la pacea minții. Iar noi știm că aceasta din urmă este un element necesar și esențial în urcușul duhovnicesc, specific etapei a doua, a viețuirii sufletești, respectiv curăția minții. Omul zelos nu poate avea pace, pentru că un astfel de comportament denotă părere de sine, măsura lucrurilor fiind omul însuși iar, de aici, înțelegem că resursele pe care se bazează sunt, mai ales, asociate persoanei sale. Zelul, în sensul celor exprimate aici de Sfântul Isaac, înseamnă multă încredere în sine și, în cele din urmă, nevoia de a face lucrurile foarte bine pentru a ieși biruitor. Slava deșartă și comportamentul în consecință îl fac pe om să fie mereu nemulțumit de ceea ce se întâmplă, de măsura la care se realizează lucrurile, dar și de cei care participă la îndeplinirea acestora. Aceasta stare îl lipsește de pacea minții, de o starea interioară liniștită, din pricina unei permanente lupte lăuntrice. Iar, ca efect, un astfel de om nu poate să trăiască bucuria, de vreme ce, aceasta din urmă este generată de starea de pace interioară. Or cel lipsit de bucurie este lipsit de viață, iar lucrul pe care îl săvârșește nu aduce cu sine rodul cel mai evident care să-l valideze în calea cea bună – bucuria. De fapt, întreaga viața duhovnicească presupune, pe parcurs, cu caracter parțial, iar la sfârșit, într-o desfășurare totală, experiența bucuriei. Mai simplu spus, cel care trăiește neliniște la nivelul minții, din pricina viziunii și acțiunii sale greșite, în cele din urmă, nu poate să găsească bucuria, ca și componentă esențială a vieții și ca răsplată a ostenelilor sale.
Voi mai adăuga o ultimă idee care vine în consecință. Bucuria, la fel ca și pacea, sunt daruri ale Sfântului Duh. Or lipsa acestora, de-a lungul unei vieți ascetice, „denunță” o înțelegere greșită și, mai departe, o lucrare compromisă. Poate să fie un diagnostic pe drum, pentru a schimba perspectiva la vreme, însă, poate să se constituie și într-o judecată finală aspră, care să ne vădească într-o împietrire în propriile opinii și propria viziune ascetică asupra vieții, având un pretext sănătos, însă într-o desfășurare paralelă, care mereu se arată foarte aproape de adevăr, însă niciodată nu se întâlnește cu acesta. Un ascetism violent, perfecționist, exigent, „prea ca la carte”, de tipul călugărului Ferapont din „Frații Karamazov”, se dovedește unul rece, acru, fără roade confirmate și într-o totală stare de nemulțumire, chiar și față de Dumnezeu. În schimb, o viață ascetică verificată mereu din perspectiva roadelor duhovnicești, ne poate așeza pe făgașul omului duhovnicesc, care trăiește totul intens, cu multă pace și bucurie, așa cum o făcea Starețul Zosima, din același cunoscut roman. Diferența dintre cele două paradigme este dată de măsură și verificată prin roade. De aici această nevoie, care pe toate le verifică, pe toate le rânduiește și, în cele din urmă, pe toate le câștigă.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
