În grai popular există exprimată o lege a prieteniei: „Spune-mi cu cine te însoțești ca să îți spun cine ești”. Tradus la nivel se mesaj, acest proverb sugerează că există o reciprocitate între o persoană și apropiații săi, în sensul în care se poate identifica un fel de a fi sau de a face lucrurile comun, fie dinspre o persoană anume către prietenii săi, fie invers și că cineva poate fi descris nu doar în funcție de cine este, ci și de prietenii cu care petrece un timp considerabil. Există o influență reciprocă atât în sens pozitiv, cât și în sens negativ. În plan metodologic, personalitatea cuiva se poate cunoaște și observându-l în compania de care se bucură.
Acest principiu se poate aplica și în spațiul duhovnicesc. Pentru a învăța un comportament frumos se cere apropierea de oameni care trăiesc în felul acesta. Pentru a căpăta o deprindere bună, calea cea mai imediată este prietenia cu cineva care o deține și o pune în practică la modul excelent. Pentru a dobândi o virtute este de maximă importanță ucenicia pe lângă cineva exersat într-o astfel de obișnuință bună. În același fel, din păcate, se poate „câștiga” și un comportament nepotrivit, ba chiar pătimaș, stând în proximitatea cuiva obișnuit în felul acesta. Suntem destul de ușor de influențat, iar răul, comportamentul viciat, este mult mai „contagios” decât binele, viețuirea în virtute, deși ambele funcționează după același principiu.
În interiorul acestei legi duhovnicești se încadrează și sentința Sfântului Isaac Sirul pe care o vom analiza în acest eseu. Acesta cheamă la atenție atunci când afirmă: „Nu te face prieten celui ce-i place să râdă și să ia în râs pe oameni”. Pericolul pe care autorul filocalic îl identifică aici vizează, mai întâi, în mod implicit, atât un comportament, cât și un actor al acestuia. Râsul de care pomenește în acest text indică un comportament disprețuitor față de ceilalți. Acest lucru ascunde prezentă slava deșartă, care plasează pe cineva deasupra unei alte persoane, oferindu-i „prerogativele” de a o ironiza, de a o supune constant unui presiuni denigratoare, fie și sub chipul unei glume. Nu este vorba evident de ceea ce numim, în mod normal un comportament spiritual, adică cu voie bună, hazliu, plăcut, ci vădește în mod direct o plasare deasupra și, implicit, o asigurare a primatului într-un grup social exersat, mai ales, printr-o presiune constantă asupra celor mai vulnerabili. În termeni contemporani am putea numi un astfel de comportament bullying. Agresiunea atitudinală, violența verbală pe care o presupune un astfel de comportament denunță o lipsă de sensibilitate și, mai ales, de atenție, la nuanțele unei vieți spirituale profunde. Mai apare și acest detaliu în text – plăcerea și ușurința care însoțesc acest comportament. Acest lucru denotă caracterul permanent sau cronic al unei astfel de viețuiri, adică indică existența unei patimi, de vreme ce se face cu lejeritate din dorința de a păstra supremația asupra celorlalți.
Dincolo de comportamentul în sine, textul îl are în vedere și pe protagonistul acestuia. Un astfel de om se dovedește într-o relaxare nepermisă, din perspectiva unei vieți spirituale serioase, ba chiar este semn al trândăviei, ca obișnuință. Cel care dorește să trăiască o viață filocalică nu își permite momente de relaxare în care să își facă loc astfel de gesturi sau comportamente, știind că orice formă de defăimare a aproapelui înseamnă pierderea cu repeziciune a harului, lipsindu-l de prezență lui Dumnezeu. Un astfel de om se dovedește neînfrânat și dezordonat în viața sa obișnuită. Fără să își dea seama unul ca acesta se îmbolnăvește și merge din rău în mai rău.
Partea a doua explicită a acestei maxime-îndemn se aplică la nivel relațional. Pentru cineva care vrea să trăiască o viață spirituală asumată, pe linia celor afirmate până acum, este foarte important cu cine se însoțește, de vreme ce comportamentele se învață. A fi apropiat, ba chiar prieten, cu cineva care disprețuiește pe cei mai vulnerabili decât el ironizându-i, supunându-i unor presiuni din perspectiva unei presupuse superiorități personale, poate aduce cu sine pericolul de a deprinde un comportament similar. Și acest lucru, mai ales, atunci când cel care se apropie de un astfel de om este el însuși vulnerabil, instabil, ba chiar bolnav. Într-o situație de acest fel nu se poate argumenta ca motiv al apropierii dorința de a-l ajuta pe cel mândru să se tămăduiască, pe principiul vindecării personale mai înainte de a gândi acest lucru pentru celălalt. Este drept, Sfântul Isaac adaugă și posibilitatea de a-i întinde mână de ajutor dacă își dorește acest lucru, însă măsurat, pentru a nu cădea în aceeași stare. Însă, exprimă limpede exigența de a nu-l urî. Tradus în limbajul comun, un astfel de îndemn dă posibilitatea unei neimplicări, necesare pentru cineva, care, el însuși este instabil în cele spirituale.
Există niște etape în această abordare. Dinspre exterior înspre interior, în primul rând, ni se cere o depărtare de un astfel de comportament și de protagoniștii săi pentru a nu cădea în aceeași stare din pricina vulnerabilității noastre duhovnicești. O a doua etapă este nevoia unei atitudini pline de condescendență, dar totuși plasându-ne nu tocmai în proximitatea celui îngâmfat, plin de sine, din același motiv al nedeplinătății spirituale. O a treia etapă indică o grijă parțială de a-i oferi o mână de ajutor, cu condiția ca unul ca acesta să își dorească vindecarea dintr-un astfel de comportament. Cea din urmă etapă, asociată celor desăvârșiți, este asumarea poverii cu durere a unui astfel de comportament, care poate să contribuie decisiv la schimbarea vieții celui plin de sine. Ipoteza de la care pornește Sfântul Isaac este precauția și atenția, în sensul în care, afirmă acesta: „mai bun este ajutorul pazei decât ajutorul din fapte”, cel puțin pentru cei aflați pe drum.
Concluzia este aceasta – în primul rând, este nevoie să ne ferim de un comportament îngâmfat, cu superioritate față de ceilalți, luându-i cu ușurință și din obișnuință în râs, iar, în al doilea rând, să nu ne întovărășim cu cei care fac acest lucru, de vreme ce „tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (1 Corinteni 15, 33). Progresul în viața spirituală este asigurat de prietenia cu cei care iubesc o astfel de viețuire, învățând-o și împrumutând-o de la aceștia. Însă, în același timp, tot Sfântul Isaac ne spune, este mare lucru a ne întrista pentru cei care batjocoresc și a ne ruga pentru unii ca aceștia, ca și când noi am fi în locul lor. Această atitudine aduce harul în viața noastră și odihna din partea lui Dumnezeu, ca unii care purtăm sarcinile unii altora cu dragoste și cu durere.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
