Printre primele comportamente deprinse de la părinții noștri stă mulțumirea, cu aplicare imediată, atunci când, copii fiind și primind un dar, eram îndemnați să zicem „mulțumesc”, însă, și în sens extins, atunci când eram învățați să fim recunoscători pentru starea de bine și lucrurile frumoase trăite în acel context fericit al familiei. O astfel de abordare ține de zona principiilor esențiale care dau consistență și seriozitate viziunii noastre asupra vieții. Așadar, a fi mulțumitor și a mulțumi socotesc că se înscriu în rândul condițiilor obligatorii pentru a oferi calitate vieții noastre.
În vremurile actuale, Psihologia, prin plusul de nuanțe ce țin de comportament, pe care le aduce, confirmă acest principiu, așezându-l la originea bucuriei, drept componentă de bază a vieții, dar, mai ales, la păstrarea acesteia până la permanentizare. În plan cotidian, cel care are o stare de mulțumire este atent și trăiește intens nu doar realizările mari, ci și pe cele aparent neînsemnate, făcând din orice detaliu sursă de entuziasm, pe care-l transformă în materie primă pentru alte și alte proiecte noi. Particularitatea acestei abordări vine din capacitatea de a observa detaliile, care ele dau consistență vieții, trăită secvențial, dar întrupată într-un prezent continuu. Despre această stare, în varianta sa evanghelică, Sfântul Isaac Sirul vorbește în mai multe rânduri, asociindu-o cu situații concrete și, mai ales, dezvoltând-o în sub-principii specifice.
În primul rând, acesta afirmă că mulțumirea în fața lui Dumnezeu aduce deodată cu cele primite semnul prezenței Sale continue în viața omului, adică binecuvântarea Lui. Într-o exprimarea axiomatică, așa cum suntem obișnuiți, acesta argumentează: „Gura ce mulțumește pururi primește binecuvântarea de la Dumnezeu; și în inima ce petrece în mulțumire se ivește harul”. Binecuvântarea este semnul prezenței harului, care se simte ca bucurie. Cea mai imediată experiență omenească care vădește prezența harului este tocmai petrecerea în bucurie. În consecință, tristețea, mai ales, atunci când este prelungită, indică o stare străină de însoțirea harului. Această situație se trăiește personal fie în interiorul credinței, ca moment pedagogic de părăsire, fie ca stare cu caracter obișnuită într-un context al indiferenței sau al necunoștinței, adică străin de o practicare a credinței. Dar se poate trăi și colectiv, de vreme ce o atitudine personală poate să fie condiționată de o viziune comunitară sau, invers, ea însăși să contribuie la întărirea unei anumite abordări colective, străină de perspectiva evangheliei. Vorbim, în sensul acesta, de oameni nemulțumiți și nemulțumitori, dar și de o societate nemulțumită și, în consecință, nemulțumitoare, în ciuda standardelor de viață ridicate în foarte multe părți ale lumii, așa cum, probabil, nu au fost niciodată. Suntem frustrați pentru ceea ce ne lipsește, și, din păcate, incapabili de a fi bucuroși pentru cele pe care la avem la îndemână. Frustrați și mereu adăugând nemulțumiri, într-o permanentă comparație și concurență cu cei pe care îi considerăm deasupra noastră și mai mult decât noi.
O a doua direcție de interpretare a acestui principiu este indicată de autorul filocalic siriac atunci când vorbește despre standardele omului în funcție de darurile primite. Pe această linie, Sfântul Isaac argumentează că la orice dar primit se pot adăuga și altele, într-o bogăție de resurse, puse în lucrare, în situația în care cineva recunoaște în darul primit pe Dăruitor și-și manifestă recunoștința față de Acesta. În termeni aproape comerciali, acesta afirmă: „Nici un dar nu rămâne fără adaos decât cel pentru care nu se mulțumește”. Suntem introduși aici în chiar logica lui Dumnezeu, în perspectiva evanghelică, potrivit căreia un dar întrupat în lucrare fără recunoașterea Sursei acestuia nu sporește, ci se rezumă doar la atât. În schimb, orice dar pentru care se mulțumește aduce după sine multiplicarea lui care crește proporțional cu starea de recunoștință și bucuria cu care se celebrează rodirea acestuia. Este prezent în această logică „principiul talanților”, potrivit căruia orice punere în lucrare a darurilor însoțită de recunoștință aduce confirmarea Celui care este generos în investiția pe care o face în om, pe care, în consecință, îl creditează tot mai mult – de la doi talanți la patru sau de la cinci la zece. Și pe acest principiu tot mai mult – cel care are va mai primi, iar de la cel căruia i se pare că are și ce are i se va lua. Se întâmplă lucrul acesta de vreme ce un astfel de om păstrează darul ca și când el ar fi sursa sau proprietarul lui, lipsindu-și atitudinea de recunoașterea Dăruitorului și, în consecință, de recunoștința cuvenită. În continuare, o astfel de persoană își trăiește viața în singurătate, în frică, în părere mincinoasă despre sine, dar și într-o stare de continuă frustrare, de vreme ce nu mai simte progres, mărginind-se doar la ceea ce a avut la început. În schimb, cel recunoscător și mulțumitor este un om liber, ce se bucură de o continuă creștere, ce trăiește cu tot mai multă bucurie și care își permite investiții tot mai mari, de vreme ce capitalul său crește. Însă nu uită nici o clipă că tot ce are este primit și să trăiască acest lucru mulțumind neîncetat. În plus, mai înțelege și că nimeni nu îi va mai cere înapoi ceea ce el a primit, ci doar bucuria lucrului bine făcut se presupune a fi trăită împreună și deodată cu Cel care a dăruit.
O a treia direcție a atitudinii mulțumitoare pe care o dezvoltă Sfântul Isaac se desfășoară în cadrele unei atenționări subtile. A mulțumi înseamnă a recunoaște că ceea ce ești, ceea ce ai, se întâmplă prin intermediul darului. Condiția umană este sinonimă cu această smerenie: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt…nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (1 Corinteni 15, 10). De aceea, mulțumirea reflectă această conștiință. În sensul acesta, ea devine obligatorie în definirea a ceea ce este omul. Într-un asemenea cadru, episcopul de Ninive afirmă: „Dacă lucrezi binele înaintea lui Dumnezeu și-ți dă un dar, înduplecă-L să-ți dea cunoștință cum trebuie să te smerești, sau să-l ia de la tine, ca să nu ți se facă pricină de pierzare”. Înțelegem de aici că este bun darul, însă numai deodată cu smerenia care îți aduce cunoștința a ceea ce ești de unul singur mai înainte de darul/ darurile primite. Am putea descrie această diferență folosindu-ne de imaginea unei memorii de computer cu anumite programe de bază față de cea în care sunt instalate programe specifice și multe care fac din acest instrument un sistem de lucru extrem de complex și cu posibilități mari. În afara acestei conștiințe, darurile multe, deși lucrătoare, lăuntric vorbind pot să producă mult rău de vreme ce aduc confuzie, dar și părere de sine mincinoasă, încredere exagerată în sine, care să conducă la căderi mari și, în cele din urmă, la dezechilibre sufletești mari. De aceea, este aspru condamnată de autor situația în care darul se lipsește de conștiința smereniei pe care o presupune ipostaza de primitor.
În concluzie, abordarea vieții sub chipul mulțumirii aduce, mai întâi, multă bucurie, cu caracter constant, dar și tot mai intensă. În al doilea rând, un dar pentru care se mulțumește aduce după sine și alte daruri și rezultate pe măsură. Iar, în cele din urmă, alături de un dar primit se cere și smerenie, pentru ca acest dar să fie de folos vieții spirituale, amintindu-ne de Dăruitor. Altminteri, pericolul căderii este mare, ce poate să culmineze chiar cu căderi mari, așa cum exemple de oameni foarte dăruiți, însă fără izbândă în timp, ne stau drept mărturie pentru un astfel de parcurs trist.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
