Față de omul „exterior” contemporan, Mitropolitul Kallistos propune „omul lăuntric”. În fața literei, în fața aparenței, Mitropolitul Kallistos așează viața în Duh, coborârea în adânc. În fața activismului, Mitropolitul Kallistos propune fixarea în contemplație. Această viziune, această viață, este rezultatul unei experiențe personale, a unui itinerariu de convertire continuă. Un tânăr anglican de șaptesprezece ani intră din întâmplare (a se citi „întâmplare” în sens etimologic „in templum” – într-o rânduială/ providență) într-o bisericuță ortodoxă obscură din Londra și are primul contact cu ceea ce înseamnă „mireasma”ortodoxă. Acesta mărturisește: „Era într-o sâmbătă după-amiază. Treceam pe una dintre străzile Londrei când, deodată, am văzut o biserică pe care n-o cunoşteam. Împins de curiozitate, am intrat. Prima impresie a fost aceea de gol. Nu vedeam nimic – nici pupitru, nici scaune, nici bănci. Doar o imensă pardoseală lustruită. Era foarte întunecos. Apoi, obişnuindu-mi-se ochii cu întunericul, am observat că biserica nu era cu desăvârșire goală. În picioare, de-a lungul pereţilor, erau nişte oameni. Erau şi icoane luminate de candele, iar undeva cânta un cor. Sentimentul de gol de la început s-a transformat în opusul său şi m-a copleşit impresia unei extraordinare plenitudini. Prin icoane şi mâna aceea de credincioşi am perceput, tainic, Biserica nevăzută. Mă simţeam parcă sorbit în sus, înălţat într-o lucrare mult mai mare decât mine. Da, mi-era dat să văd cerul pe pământ!”[1]
Timothy Ware se naște în anul 1934 în SV Angliei, în localitatea Bath. Primește educație creștină de factură anglicană. Din tinerețe este preocupat de studiu. Așa se face că studiază ca bursier la școală din Westminster, apoi la vestita Universitate din Oxford, unde primește diploma în Literatura clasică și Teologie. La 17 ani trăiește experiența începutului convertirii la ortodoxie, dar pasul hotărâtor îl va face doar după șase ani, fiind botezat în Biserica Greacă. Întâlnirea cu unii Părinți duhovnicești pe perioada studiului este hotărâtoare. Menționăm pe părintele Vasili Krivoșein, mai târziu episcop în Belgia, preocupat mult de spiritualitatea simțirii lui Dumnezeu pe linia Sfântului Simeon Noul Teolog. La fel de cunoscut, îl amintim și pe Părintele Lev Gillet, „un monah al Bisericii de Răsărit”, așa cum se semna mereu. Contactul cu acești Părinți îl fac să intre și să guste puțin câte puțin din viața Bisericii celei Una, plinătate de comuniune, reală și posibilă, în același timp. Patru sunt elementele care par să definească această experiență directă și personală. În primul rând, Tradiția dinamică, ca și continuitate cu Biserica cea Una a Apostolilor, Mucenicilor și Părinților, dincolo de diviziunile istorice de-a lungul timpului. Pentru prima dată, ceea ce însemna Sfânta Tradiție era înțeles și experiat în întreg conținutul său, ca ceva viu, vivificator și real. Era o invitația la „gustați și vedeți”, voi înșivă. Apoi Liturghia ca și lucrare a Bisericii sau, mai exact, ca viața însăși a Bisericii – comuniune între oameni, dar și între cer și pământ. Era pregustarea Împărăției, arvuna și siguranța acesteia, în același timp. Rugăciunea inimii, cel de-al treilea element constitutiv, dădea răspunsul la îndemnul Sfântului Pavel de a ne ruga neîncetat (1 Tesaloniceni 5, 17) și oferea soluția așezării noastre în prezența permanentă a lui Dumnezeu. Numele lui Dumnezeu și simțirea Duhului păreau să pună întreaga sa existență sub semnul simțirii și ocrotirii dumnezeiești. În cele din urmă, crucea, ca și semn al martiriului hristic, prelungit în viața creștinilor, aducea o semnificație solidă suferințelor contemporane.
Astfel, la vârsta de 23 de ani, întră în Biserica Ortodoxă Greacă, socotind că viitorul Ortodoxiei în Occident va fi pe linie grecească. Cu toate acestea, unul dintre sfătuitorii săi din această perioadă este preotul rus George Șermetiev, care îi devine duhovnic. Urmează o perioadă de inițiere, mai degrabă ca autodidact, la care se adaugă câteva pelerinaje în Muntele Athos, Grecia sau Ierusalim. În acest răstimp scrie prima sa carte, care a devenit de referință în literatura ortodoxă – „Ortodoxia – Biserica celor Șapte Sinoade”, publicată inițial în 1963, tradusă și tipărită în franceză cinci ani mai târziu, și revăzută într-o formă „mai puțin violentă”față de Filioque, și adăugită mai târziu. Timp de șase luni, în anul 1963, petrece într-o mănăstire a diasporei ruse din Canada, de unde va reveni în Anglia. Odată întors, devine secretarul Arhiepiscopului Athenagoras II și va fi hirotonit diacon. După un an de viețuire în Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Patmos va fi călugărit, primind, în spirit filocalic, numele de Kallistos. Pentru el, monahismul, la fel ca și căsătoria, sunt taine ale iubirii, comparate cu cele două dimensiuni ale Teologiei – apofatică, respectiv catafatică. Iubirea este taina vieții: „Iubirea e în centrul viu al fiinţei noastre: e chiar esenţa noastră şi, dacă nu iubim, nimic nu suntem. Oriunde am fi, în căminul nostru sau în mănăstirea noastră, să ne străduim să devenim mai deplin ceea ce suntem deja”[2]. În anul 1966 este hirotonit preot, iar, la scurtă vreme, devine primul profesor de Studii ortodoxe la Facultatea de Teologie din Oxford. În anul 1982 este hirotonit episcop vicar al Episcopiei de Thyatira și Marea Britanie, iar în anul 2007 devine titular al scaunului de Diokleia.
Pe perioada profesoratului său, peste 35 de ani, își împlinește, în cel mai firesc mod, rolul de „pod” și de „podar” între Răsăritul și Occidentul creștin. Ceea ce dorește este să stabilească o Ortodoxie „apuseană”, militând pentru caracterul universal al acesteia. Acest lucru înseamnă a fi ortodox răsăritean în credință și apusean prin cultură. De aceea, nu va fi doar traducătorul colecției filocalice, ci și cel care va netezi drumul de la text la context. În felul acesta, calea filocalică devine un „manual” și pentru omul occidental „exterior”, activist și pragmatic, făcându-i accesibilă devenirea întru „omul lăuntric”, meditativ și contemplativ. Calea filocalică este asociată cu viața Bisericii, deschisă tuturor, fără nici o excepție. Ceea ce pare să fie și mai specific și de ajutor omului actual este rugăciunea lui Iisus, potrivită pentru „tensiunea lumii moderne”, care poate fi practicată de oricine și în orice moment al vieții zilnice. Traducerea Colecției Filocalice în două volume, de peste 420 de pagini fiecare, deschide o nouă etapă în ortodoxia apuseană. Cu peste zece reeditări, Filocalia nu înceta să fascineze, să învețe, să invite. Era vorba de comunicarea vieții Duhului, care depășește o istorie sau o geografie specifică. Reprezenta Tradiția dinamică a Bisericii, care dovedește continuitatea de viețuire, succesiunea duhovnicească, într-o ortopraxie garantată și validată de Biserica cea Una. De aici și ecumenismul pe care Mitropolitul Kallistos îl proclamă – într-un timp în care dialogul strict teologic, dar lipsit de smerenia Duhului, pare să fie în impas, ecumenismul spiritual, de nuanță filocalică, ca și metodologie de reconstrucție a inimii, sau de devenire întru „omul lăuntric”, pare să fie o soluție. De aici necesitatea proclamării, deși cu fermitate, totuși deschisă, a unei teologii apofatice, favorabilă întrebărilor, cercetărilor, căutărilor de tot felul. Numește această atitudine „duh de explorare apofatic”[3].
Rolul său de pod și „podar” se vede, mai ales, din lucrările tipărite. Pe lângă cele evocate mai sus, amintim câteva traduse în limba română: „Puterea Numelui. Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă”, „Ortodoxia – calea dreptei credințe”, „Împărăția lăuntrică”, „Rugăciune și tăcere în spiritualitatea ortodoxă”. De asemenea trebuie să amintim și numeroasele articole de spiritualitate ortodoxă publicate în revistele „Eastern Churches Review” și „Sobornost”, sau activitatea desfășurată în Asociația „Sfântul Alban și Serghie”. La toate acestea merită să adăugăm numeroasele traduceri ale cărților de slujbă în limba engleză, fiind nu doar un traducător, ci și un creator de limbă liturgică. Toate acestea îi conturează personalitatea sa marcantă, de sacerdot, dascăl și misionar al credinței ortodoxe.
Mesajul său pentru omul contemporan poate fi formulat astfel: „Să devii ceea ce eşti: mai exact, să revii la tine însuţi; descoperă-L pe cel ce deja este în tine; ascultă-L pe cel ce niciodată n-a încetat să vorbească în tine; posedă-L pe cel ce chiar acum te posedă!”[4]
[1] Maxime Egger, „Cazul Kallistos Ware”, în Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, Bucureşti, Christiana, 2002, p. 109.
[2] „La vie monastique – Sacrement d’amour”, în Contacts, 2 (1981), p. 149.
[3] Maxime Egger, „Cazul Kallistos Ware”, p. 119.
[4] „La Puissance du Nom”, în Elisabeth Behr-Siegel, Le Lieu du Cœur, Cerf, 1989, p. 123-154 (aici cf. Maxime Egger, „Cazul Kallistos Ware”, p. 120).
Foto: https://www.christianitytoday.com/
