Pe 25 august 2020 a trecut la cele veşnice Academicianul Emilian Popescu. Avea o vârstă frumoasă, pentru că se născuse pe 20 februarie 1929, în Orleşti, judeţul Vâlcea. Cei ce l-au cunoscut ştiu că era un om de o verticalitate morală excepţională şi în acelaşi timp bun specialist în domeniul său.
Făcuse Seminarul Teologic la Râmnicu Vâlcea, Facultatea de Filologie, Secţia limbi clasice, la Bucureşti şi Institutul Teologic. A fost ucenicul marelui teolog Dumitru Stăniloae. Şi, cum se ştie, a ajuns mare bizantinolog reprezentând laicatul ortodox erudit şi evlavios. Mulţi dintre clericii noştri din ţară şi din străinătate îşi datorează pregătirea lor într-ale bizantinologiei academicianului Emilian Popescu.
În studiile şi articolele sale ne întâlnim cu un om de o rigoare intelectuală puternică şi o informare ştiinţifică bazată pe izvoare serioase. Profesorul Emilian Popescu argumentează apostolicitatea creştinismului românesc prin faptul că în Dobrogea au predicat direct Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip.
În Comisia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, numită ulterior Comisia Patristică, Profesorul Emilian Popescu a avut un rol covârşitor. În paralel fiind profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, a format un număr impresionant de studenţi, masteranzi şi doctoranzi.
Eu n-am fost student teolog la Bucureşti, dar am fost doctorand. Prima dată am dat examenul de admitere la doctorat în 1982, pe când eram preot la Turda. Domnul Profesor Emilian Popescu făcea parte din comisie, examinând la limba greacă. Când m-am prezentat să văd rezultatul, acesta era negativ. Domnul Profesor Emilian Popescu era pe coridor. A căutat momentul când nu era nimeni în jur, şi mi-a spus: „Părinte, după notele ce le-ai avut trebuia să intri. A venit însă poruncă de la Departament şi de la Securitate să nu intri şi n-ai intrat. Risc spunându-ţi acest lucru, dar nu m-a lăsat conştiinţa să tac”. Am intrat de abia a patra oară, în 1985.
Din momentul acela am realizat că Academicianul Emilian Popescu, pe lângă faptul că este un mare specialist în bizantinologie, are din punct de vedere moral, o statură integră şi că este de o demnitate şi verticalitate de nedescris. Pe bună dreptate l-am preţuit şi l-am iubit până când l-a chemat Dumnezeu.
Alături de Teodor M. Popescu, Alexandru Elian, Virgil Cândea, este un ilustru reprezentant al intelectualităţii erudite şi evlavioase. Pe lângă faptul că mare număr dintre credincioşii noştri cu pregătire medie sunt și practicanţi şi rugători, iată că există şi intelectuali de mare clasă care iubesc Biserica şi au o viaţă liturgică normală.
Spunem lucrul acesta mai ales acum, când se deschid şcolile, şi facultăţile își reiau activitatea. Profesorul Emilian Popescu cu toată fiinţa lui era dăruit studiului şi misiunii didactice. Îi vom simţi lipsa din viaţa noastră academică, dar, de acolo de sus, va fi pe mai departe împreună cu noi.
Nu-i puţin lucru să-i formezi pe tineri. „Arta artelor, zice Sfântului Grigorie de Nazianz, este să-l formezi pe om, cea mai instabilă şi cea mai complicată fiinţă dintre vieţuitoare”[1]. Şi lucrul acesta îl ştia Emilian Popescu.
Pentru ca lumea în care trăim să devină mai bună, nu există altă soluţie decât educarea tinerilor. „Aşa precum pentru înnoirea unei grădini trebuie să se sădească arbuşti noi, iar, ca să crească şi să înflorească trebuie să fie bine îngrijiţi, mai ales că nu există posibilităţi prea mari de a transplanta arbori bătrâni şi de a-i face să rodească”[2], tot aşa, pentru îmbunătăţirea atmosferei din societate nu există altă posibilitate decât educarea tinerilor. Or, lucrul acesta l-a făcut Profesorul Emilian Popescu toată viaţa.
Pe tinerii noştri nu-i putem scoate din lumea postmodernă în care trăim, ci trebuie să-i învăţăm ca, folosindu-se de facilitățile veacului, să fie selectivi. Aşa-i educa Sfântul Vasile cel Mare pe tineri, să fie ca albinele care culeg doar ce-i bun din flori: „Acelea nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere”[3].
Şi fiindcă am pomenit de Profesorul Emilian Popescu, şi de alţi câţiva intelectuali de marcă care s-au ocupat de tineri, nu putem ignora faptul că sunt totuşi destul de mulţi dascăli cu modeste preocupări spirituale, cărora li se adresează Octavian Goga: „Nu găsiţi că ar trebui făcut ceva pentru a ne salva tineretul, dându-i dascăli luminaţi, cari în şcolile secundare să-i învețe credinţa în Dumnezeu, şi preoţi cu guri de aur care să cuvânteze acolo în centrele studenţimii noastre universitare? Fiindcă, aşa cum suntem astăzi, noi nu ştim ce vrem şi nici nu ştim unde mergem”[4].
Profesorul Emilian Popescu s-a preocupat de tineri. Noi trebuie să ne preocupăm de tineri, fiindcă Înțeleptul Solomon ne spune: „Deprinde pe tânăr cu puterea pe care trebuie să o aibă; şi chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6).
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Jan Amos Comenius, Didactica Magna, Editura Dudactică şi Pedagicică, Bucureşti, 1980, p. 7.
[2] Jan Amos Comenius, op. cit. , p. 14.
[3] Sfântul Vasile cel Mare, Către tineri, PSB 12,EIBMBOR, Bucureşti,1986, p. 569.
[4] Octavian Goga, Pe urmele unui trecător, Arad, 1901, p. 32.
*Articol apărut în Revista Renaşterea, serie nouă, anul XXXI, nr. 9 (365), septembrie, Cluj-Napoca, 2020.
Foto credit: Arhivă Ziarul Lumina
