†ANDREI
Din harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului
și Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului,
Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal
şi iubiților credincioși, bucurie desăvârșită cu prilejul Sfintelor Paști,
Să ne curățim simțirile
„Fericiți cei curați cu inima, că a
ceia vor vedea pe Dumnezeu.”
(Matei 5,8).
Iubiți credincioși,
Dorința noastră cea mare este să-L vedem pe Hristos Cel înviat din morți. Condiția pe care trebuie să o îndeplinim ne-o spune chiar El: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8). În slujba Învierii cântăm: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii și, cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă!”[1].
Sfânta Scriptură ne și arată care sunt simțirile sufletului pe care trebuie să le curățim. În acest sens, vă voi da două citate unul din Vechiul Testament, iar altul din Noul Testament. Proorocul Iezechiel, pe când era rob, a văzut în vedenie un chip omenesc cu patru fețe: o față de om, altă față de leu, o a treia de bou și a patra vultur (Iezechiel 1,10).
Cartea Apocalipsei ne spune că Sfântul Ioan Teologul a avut și el o vedenie cu patru ființe: „ființa cea dintâi era asemenea leului, a doua ființă, asemenea vițelului, a treia ființă avea față ca de om, iar a patra ființă era asemenea vulturului care zboară” (Apocalipsa 4,7).
Sfântul Macarie Egipteanul ne spune că cele patru vietăți „preînchipuiau facultățile conducătoare ale sufletului”[2]. Aceste facultăți, aceste simțiri, trebuie să le curățim ca să-L vedem pe Hristos. Lucrul acesta am încercat să-l facem în Postul Mare. Iar facultățile sufletului, cele patru funcțiuni ale sufletului sunt reprezentate simbolic de către cele patru ființe vii: rațiunea de către vultur; sentimentul de către bou; voința de către leu și conștiința de către om. În mod obișnuit, se spune că cele patru funcțiuni ale sufletului sunt rațiunea, sentimentul, voința și conștiința.
Cele patru simțiri, cele patru funcțiuni ale sufletului, au fost pângărite de păcat. Cu rațiunea sa sănătoasă, omul trebuie ca în toate să-L găsească pe Creatorul său. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18,1), spune Proorocul David. Ori omul poate ajunge să-L neglijeze pe Dumnezeu, sau chiar să-L nege. Cei curați cu inima Îl văd pe Dumnezeu.
Omul cu inima curată, Îl iubește pe Dumnezeu, sentimentul său curat, reprezentat de bou, iubește lucrurile curate și sfinte. Omul păcătos se plânge, dimpreună cu Sfântul Pavel, spunând că voința sa e slabă. „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia? (Romani 7,24). Voința, reprezentată de leu, ajunge total neputincioasă.
Iar conștiința, care e glasul lui Dumnezeu din om, și ar trebui să strige de câte ori face păcatul, a ajuns pe de-a-ntregul adormită, simțirile sunt totalmente pângărite. Ar trebui să ne luminăm mintea, să ne încălzim inima și să ne întărim voința pe calea binelui. Iar conștiința cea adormită să devină trează.
Iubiți frați și surori,
Am încercat în perioada Postului să ne curățim simțirile, și să-L putem vedea la Paști pe Hristos cu neapropiată lumină a Învierii și să-I cântăm cântare de biruință. Pentru că „acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt”[3].
Ne-am folosit de toate mijloacele pe care le avem la îndemână pentru a ne curăța, dar mai ales de pocăință. Sfântul Macarie Egipteanul ne spune că „pocăința este singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligența, nici noblețea, nici frumusețea nu-l reînnoiește pe om, ci numai pocăința adevărată, rușinea și regretul pentru tot păcatul săvârșit în trecut. Și, bineînțeles, schimbarea totală a felului de viețuire, de gândire”[4]. Iar pocăința presupune și o bună spovedanie.
Cei ce s-au folosit de pocăință cu seriozitate și și-au curățit simțirile au avut parte de experiențe deosebite. Sfântul preot Dumitru Stăniloae, într-o convorbire telefonică cu Sorin Dumitrescu, îi mărturisește acestuia: „Știi, domnule Sorin, ast`noapte… ceva extraordinar… în vis mi-a apărut îngerul, chiar așa! N-o să vă vină să credeți, dar cu adevărat, l-am văzut… așa… aproape…, foarte apropiat…”[5].
Sau daca e să pomenim pe părintele Nicodim Mândiță, și el pătimitor în temnițele comuniste, vom vedea felul minunat în care a plecat din lumea aceasta, întâlnindu-L pe Domnul Hristos. Povestește o maică cum pe la ora trei din noapte „chilia se umple de o puternică lumină și vedem lângă părintele un arhiereu îmbrăcat în veșminte, având dio-trichierele în mâini… Noi am căutat jos de frică, dar am auzit pe arhiereu zicând: Părinte, de acum mergi cu noi! Iar părintele a spus atât: Doamne, cât Te-am așteptat!”[6]. Și a trecut în eternitate. Înțelegem că a fost Domnul Hristos Cel înviat din morți.
Și mai amintesc un nume: Sfântul Liviu-Galaction de la Cluj. Rector al Institutului Teologic, vicar eparhial, este întemnițat la Aiud, pentru „vina” de a fi elaborat o programă de catehizare a tinerilor, de fapt a tuturor creștinilor, în biserică. Cu ocazia procesului de la Tribunalul militar din Cluj, în cele câteva minute de convorbire cu familia, i-a spus soției sale: „Dragă Sisi, împacă-te cu gândul că noi nu ne mai vedem în viața aceasta”. Este chinuit la Aiud, Îl mărturisește pe Hristos cu seninătate și moare pe 8 martie 1961, fiind îngropat pe „Râpa Robilor”. Sfântul Sinod l-a trecut în rândul sfinților, iar local a fost proclamată canonizarea lui pe 25 martie 2025, de Praznicul Buneivestiri.
Dreptmăritori creștini,
Sfântul Pavel ne sfătuiește cu insistență: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința (Evrei 13,7). Sfântul Liviu-Galaction a murit pentru ora de religie și ne rămâne un exemplu convingător.
Mai mult, în decembrie 1989, tinerii care demonstrau pe străzi, îngenuncheau, ziceau „Tatăl nostru” și cântau „Cu noi este Dumnezeu”. Cădea un sistem fără de Dumnezeu și credeam că el nu se va mai întoarce niciodată. O vreme așa și a fost.
Dar, încet, încet, cel rău și-a scos cornițele și atitudini necreștine se ivesc într-un loc sau altul. Copiii toți fac religie la școală, dar duminica la biserică câți vin? Doar o parte dintre ei. Ori noi dorim să-i facem creștini practicanți.
E nevoie de o viață creștinească activă și de o atitudine corectă față de semenii noștri. Pentru că dacă ne curățim simțirile, Îl vedem pe Hristos în ceilalți. Ni se relatează faptul că într-o mănăstire tare s-u împuținat și au îmbătrânit călugării. Starețul necăjit s-a dus la un mare duhovnic și i-a spus necazul. Iar la sfârșit l-a întrebat: oare noi suntem cauza? Iar duhovnicul i-a răspuns: voi sunteți cauza. Voi cu indiferența și lipsa de comuniune cu ceilalți! Pentru că Domnul Hristos S-a întrupat în unul din viețuitori și voi nu-l băgați în seamă. Ați devenit nesimțitori.
Starețul s-a întors acasă și le-a relatat celorlalți călugări convorbirea cu duhovnicul. Atitudinea lor s-a schimbat. Nu știau în care dintre ei s-a întrupat Hristos. Și i-au tratat pe toți cu multă atenție și dragoste. Rezultatul? Lucrurile s-au îmbunătățit. Au început să vină tineri. Starea generală era una frumoasă, ca-n vremurile bune. Simțirile sufletești s-au curățit și erau în stare să-L vadă pe Hristos, Cel înviat din morți.
Iubiți credincioși,
De fapt, noi știm că Domnul Hristos este prezent în semenii noștri și așteaptă să-L slujim. Simțirile noastre nu-s curate ca să sesizeze acest lucru. Vorbindu-se de judecata viitoare, în Evanghelia după Matei, capitolul 25, Mântuitorul ne spune că atunci când va reveni, vor învia toți morții și El îi va împărți în două: pe unii de-a dreapta, pe alții de-a stânga.
Și „va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25, 34-36). Rămânând nedumeriți, Domnul le va zice: „Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).
Slujba de la Paști, adresându-se nouă, care se presupune că „ne-am curățit simțirile” zice în ultima cântare: „Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem: fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Și așa să strigăm! Hristos a înviat din morți, cu moartea cu moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”[7].
Vă îmbrățișăm cu bucurie sfântă și vă zicem: Hristos a înviat!
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Penticostar, E.I.B.M.B.O.R., București, 1999, p. 16.
[2] P.S.B. 34, Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, E.I.B.M.B.O.R., 1992, p. 88.
[3] Penticostar, p. 16.
[4] Macarie Egipteanul, Pocăința sau întoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantină, București, 2001, p. 42.
[5] Sorin Dumitrescu, 7 dimineți cu părintele Stăniloae, Anastasia, 1992, p. 266.
[6] Ieromonahul Petroniu Tănase, Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Editura Bizantină, 2002, p. 100.
[7] Penticostar, p. 24.
Foto credit: Darius Echim / Mitropolia Clujului
