Trăim într-o lume a confuziilor. Oamenii, mulţi dintre ei, nu numai că n-au conştiinţa identităţii lor religioase şi confesionale dar, în acelaşi timp, nici n-au limpede în minte doctrina Bisericii căreia îi aparțin.
Or, într-o lume multiculturală și pluriconfesională, aşa cum este Europa, pentru a discuta cu celălalt trebuie să știi foarte bine cine eşti tu însuți.
Iar dialogul este necesar pentru că toți suntem fiii aceluiaşi Dumnezeu şi, chiar dacă nu-l dorim, el se impune, deoarece și fără să vrem intrăm în contact cu ceilalţi.
Biserica Creştină a primit de la Întemeietorul ei sarcina de a fi misionară, de a dialoga. „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), le spune Mântuitorul ucenicilor Săi, iar Sfântul Apostol Pavel ne încredințează că Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).
Creştinismul, religia căreia îi aparținem, este religia iubirii[1]. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, ne spune Întemeietorul Creștinismului (Ioan 3, 16).
Cartea de căpătâi a creştinilor, Sfânta Scriptură, ne spune că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). Dumnezeul creştinilor este întreit în Persoane, iar Sfânta Treime este „structura supremei iubiri”[2].
„Fără existența unei iubiri desăvârșite și veșnice nu se poate explica iubirea din lume și nu se vede nici scopul lumii. Iubirea din lume presupune ca origine și scop iubirea eternă și desăvârșită între mai multe Persoane divine”[3]. Și chiar iubirea noastră se explică prin faptul că suntem creați după „chipul Sfintei Treimi”[4].
Creștinismul propune o concepție despre lume și viață optimistă, altruistă și morală. „El dezleagă enigmele și răspunde la marile întrebări și aspirații eterne ale sufletului omenesc. De unde venim, ce rost avem și încotro mergem; care este începutul vieții, ce rost are ea pe pământ și care este scopul ei suprem?”[5].
Chiar dacă prin căderea omului în păcat lucrurile au apucat-o pe o traiectorie tragică, prin Hristos lumea e salvată de la pieire și de la moarte. „Printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea”, ne spune Sfântul Pavel (Romani 5, 12), iar „prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață” (Romani 5, 18).
Prin cădere „s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele, citim la Sfântul Maxim Mărturisitorul, și noi cei ce suntem de aceeași fire ne mâncăm unii pe alții ca reptilele și fiarele”[6].
Hristos, întemeietorul Religiei iubirii, le spunea Ucenicilor şi ne spune şi nouă: „Aceasta este porunca Mea: „Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu!” (Ioan 15, 12).
De egoismul nostru, de tendinţa de a aduna şi a consuma totul ne tămăduim, după spusa Sfântului Maxim Mărturisitorul, prin dragoste: „Izbăvirea de toate aceste rele şi calea scurtă spre mântuire este dragostea adevărată, cea din cunoştinţă, a lui Dumnezeu, şi izgonirea din suflet a dragostei faţă de trup şi lumea aceasta. Prin aceasta, lepădând pofta de plăcere și frica de durere, ne eliberăm de reaua iubire trupească de noi înşine, înălțați fiind la cunoștința Ziditorului. În felul acesta primim în locul iubirii celei rele de noi înșine, pe cea bună și spirituală, despărțită cu totul de grija de trup; nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi înșine; căutând pururi să ne susţinem sufletul prin Dumnezeu”[7].
Creştinul lumii post-moderne, mai puţin catehizat, trebuie să înţeleagă că „cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4, 16). Din nefericire, el ÎI cunoaşte prea puțin pe Dumnezeu şi, implicit, nu cunoaşte iubirea jertfelnică.
Omul societăţii de consum este preocupat de lucrurile ce-i pot provoca plăceri. Este adevărat că lucrurile nu sunt rele în sine. „Nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecului; nici facerea de prunci, ci desfrânarea; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deșartă. Iar dacă-i așa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuințare, care vine din negrija minții de a cultiva cele firești”[8].
La acest înţeles al lucrurilor trebuie să ajungă creştinul european. Pentru a ajunge la acest înţeles e nevoie de catehizarea lui, să nu spunem de „reîncreştinarea” lui, pentru ca ulterior să poată avea conştiinţa apartenenţei sale la Biserică şi să poată urca spre unirea cu Dumnezeul iubirii jertfelnice.
Dacă e vorba de dialogul între cele trei mari confesiuni creştine, fiecare dintre ele trebuie să aibă conştiinţa identităţii sale pentru a putea dialoga cu celelalte. Noi, ortodocşii, ştim că Ortodoxia ne oferă o viaţă nouă „cu” Hristos şi „în” Hristos, condusă de Duhul Sfânt.
„Ortodoxia ne învaţă că prin Hristos ni s-a dat harul dumnezeiesc, adică energia spirituală cu care – punându-ne în permanent acord – putem să ne transformăm viaţa, ridicând-o pe culmile desăvârşirii. Modelul acestei desăvârşiri, după care au suspinat în singurătatea lor geniile omenirii din afară de creştinism, noi îl avem în persoana Mântuitorului”[9].
Părintele Rafail Noica, după o perioadă de zbuciumată căutare, ajungând la certitudini nezdruncinate, va spune că „Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului”[10]. Va mai adăuga faptul că „omul prin fire este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox”[11].
Părintele Stăniloae, referindu-se la Biserică, va spune că aceasta „e imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârşită iubire faţă de lume, întreţinând în aceasta o continuă mișcare de autotranscendere prin iubire. Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate”[12]. Înţelegem de aici, încă o dată, de ce Ortodoxia este firea omului.
Sigur că şi celelalte confesiuni creştine îşi au identitatea lor, teologia lor. Hristos este nădejdea lor, aşa cum este şi nădejdea noastră. Faptul că în Constituţia Uniunii Europene n-au fost prinse rădăcinile creştine ale Europei ne îndurerează.
Pentru noi, creştinii, „Hristos este totul. Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos”[13]. Chiar şi cei ce nu-L cunosc pe Hristos au nevoie de El. Spunea Giovanni Papini, adresându-se lui Hristos: „Toți au nevoie de Tine, chiar cei ce nu ştiu: cei ce nu ştiu mai amarnic ca cei ce ştiu. Flămândul îşi închipuie că umblă după pâine, dar îi este foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă, dar îi este sete de Tine… Toți te cheamă fără a şti că te strigă, dar strigătul lor e nespus mai sfâşietor decât al nostru”[14].
Într-o Europă secularizată care promovează o cultură laică „eliberată” din chingile unei gândiri creştine este nevoie ca Bisericile să-şi strângă rândurile. Cultura lipsită de spiritul creştin este şi ea o cultură, dar, după afirmaţia Părintelui Noica, este o cultură „smintită”. „Cultură este orişice cultivăm. Şi cultivarea pământului este o cultură. Şi cultivarea păcatului este o cultură smintită, dar cultură. Dumnezeu ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieţii”[15].
Şi poate că înaintea (sau şi în timpul) întâlnirilor, la dialog e nevoie de multă rugăciune. „Am cunoscut mulţi convertiţi, spune Părintele Noica, şi chiar dacă nu au devenit ortodocşi, au recunoscut în experienţa relatată de ei acel moment pe care l-am trăit şi eu, când Dumnezeu m-a convins că El există şi că Biserica Ortodoxă este cea adevărată. Acest moment l-am recunoscut în istorisirea acelora… Esenţial, convertirea la Dumnezeu am recunoscut-o la toţi aceştia, chiar dacă a luat forme diferite. Dumnezeu intră în dialog personal cu fiecare om”[16].
Întâlnirile între nişte oameni cu adevărat ,,convertiți la Dumnezeu” pot fi eficiente. Atunci când în suflete e o credinţă tare în Dumnezeu şi o nădejde nețărmurită în Hristos care ne uneşte, dialogul poate fi eficient.
„Biserica Ortodoxă nu caută să impună nimănui autoritatea, ea nu cere nimănui puterea, ea cere tuturor unire în credinţă, de unii schimbată, de alţii uitată. Ea nu cere nimănui nimic, nici măcar să sufere cu ea şi pentru ea; ea oferă tuturor credinţa sa încercată în foc, credinţa de altă dată a tuturor, ea nu doreşte să poruncească nimănui şi să umilească nici un creştin; ea doreşte să-i poată auzi pe toţi zicând ca vechii creştini: să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh”[17].
Dacă noi creştinii ne iubim unii pe alţii şi-L mărturisim împreună pe Hristos, dialogul nostru, chiar cu celelalte religii, în speţă cu islamul, tot mai prezent în Europa, poate fi eficient.
Și atunci, dialogul între două țări creștine ortodoxe, care din păcate au ajuns la război, n-ar trebui în mod normal să fie eficient?
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Părintele Ilarion Felea și-a intitulat cunoscuta sa lucrare de apologetică „Religia iubirii” (tipărită la Arad în 1946).
[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae „Teologia Dogmatică Ortodoxă I”, EIBMBOR, București, 1978, p. 282.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, p. 283.
[5] Ilarion Felea, „Religia iubirii”, Editura „Diecezana”, Arad, 1946, p. 554.
[6] „Răspunsuri către Talasie”, Filocalia 3, Sibiu, 1948, p. 10.
[7] Ibidem, p. 14.
[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 4; Filocalia 2, Sibiu, 1947, p. 77.
[9] Nichifor Crainic, Ortodoxie și Etnocrație, București, 1997,p. 41.
[10] Celălalt Noica, Editura Anastasia, București, 2002, p. 45.
[11] Ibidem.
[12] Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 208.
[13] Dionysios Tatsis, Cuvintele bătrânilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 14.
[14] Giovanni Papini, Viața lui Iisus, București, 1939, p. 554.
[15] Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 15.
[16] Celălalt Noica, Editura Anastasia, București, 2002, p. 48.
[17] Teodor M. Popescu, Biserica Mărturisitoare, Editura Credința Noastră, București, 1995, p. 254.
