Anul 2017 în Biserica Ortodoxă Română a fost dedicat de către Sfântul Sinod comemorării Patriarhului Justinian şi apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului. Lucrul acesta a fost determinat de scurgerea celor patruzeci de ani de când marele patriarh s-a mutat la Domnul.
El a condus corabia Bisericii în vremuri foarte dificile. Doar tenacitatea, tactul şi înţelepciunea sa l-au ajutat ca să nu facă nici concesii în ce priveşte doctrina şi viaţa Bisericii şi, în acelaşi timp, să-i mulţumească cât se putea şi pe mai marii vremurilor. Aşa se face că bisericile au rămas deschise, copiii au fost botezați, tinerii cununaţi şi repusații îngropaţi cu slujbă religioasă. În alte ţări comuniste lucrurile au stat mult mai rău. Dacă la început Patriarhul Justinian a avut în faţa autorităților comuniste un capital de încredere, mai ales datorită faptului că-l ascunsese pe Gheorghiu Dej când evadase de la Târgu Jiu, acest capital s-a epuizat repede. Văzând că nu-l pot manevra şi că este credincios Bisericii sale l-au tratat cu răceala şi neîncredere. Mitropolitului Bartolomeu Anania, care prin 1957 îi era apropiat, îi face următoarea destăinuire: Iată, Anania, puterea mea politică e în declin. Am folosit-o cât am putut în interesul Bisericii. Şi poate că tocmai de aceea creditul meu pe lângă Guvern scade.
În acelaşi timp, pe lângă Patriarhul Justinian, trebuie pomeniţi mulţimea de mărturisitori ai lui Hristos şi apărători ai credinţei în acele vremuri delicate. Părintele Arsenie Papacioc spune că: toate veacurile au fost pline de duşmani, dar duşmanii din veacul acesta (veacul 20) au umplut cerul de sfinţi. Eu voi pomeni doar câţiva dintre ei, a căror activitate a fost legată de Arhiepiscopia Clujului, pe care-i consider foarte importanţi: Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rectorul Liviu Galaction Munteanu, Protopopul Florea Mureşanu şi Profesorul Ioan Bunea. Numărul lor a fost mult mai mare. Pe unii, după ce au ieşit din temniţă în 1964, i-a reintegrat în preoţie Arhiepiscopul Teofil Herineanu.
Mitropolitul Bartolomeu Anania L-a slujit pe Hristos cu toate fibrele fiinţei sale şi, în acelaşi timp, a fost un mare om de cultură şi teolog. În Memoriile sale care s-au tipărit în 2008 se poate vedea cum l-au chinuit reprezentanţii sistemului opresiv, rămânând în temniţă până în anul 1964 când au fost eliberaţi deţinuţii politici.
Se pot spune multe lucruri despre mărturia pe care a dat-o. În orice caz Mitropolitul Bartolomeu îşi are un loc aparte între bărbaţii iluştri ai culturii noastre. Pe de altă parte, Dumnezeu a îngăduit să treacă prin multe necazuri şi încercări. La toate le-a făcut faţă cu tărie. În File de jurnal – 2006, luna februarie, după ce îşi aduce aminte de închisorile comuniste, adaugă cu seninătate şi fără nici un fel de mândrie: Depunând această mărturie, în nici un caz nu aş vrea să se creadă că din ea s-ar desprinde un profil de «erou», ci să fie luată doar ceea ce este: o contribuţie la tema pe care şi-o propune această carte (este vorba despre cei ce au suferit în închisori).
Părintele Liviu Galaction Munteanu, Rectorul Institutului Teologic din Cluj, a mucenicit pentru Hristos. După ce religia a fost scoasă din şcoală, dimpreună cu profesorul Ioan Bunea, au primit sarcină de la Arhiepiscopul Teofil să alcătuiască o programă de catehizare a tinerilor în Biserică. Rezultatul? Amândoi au fost întemniţaţi, Părintele Liviu Munteanu a murit în temniţa de la Aiud, iar părintele Ioan Bunea a fost eliberat în 1964, dar cu sănătatea dărâmată.
Oamenii aceștia care au suferit pentru o cauză sfântă merită toată preţuirea şi cinstirea noastră. Acesta este şi motivul pentru care ne-am hotărât ca „Centrul de Tineret” din Sângeorz-Băi să poarte numele „Ioan Bunea”. Este o mică reparaţie morală pentru un om mare. Rămâi stupefiat cum, după ce România a trecut prin această experienţă amară, sunt oameni care ar dori să scoată educaţia religioasă din şcoală. Pentru această cauză au suferit oameni de excepţie ca părintele Liviu Galaction Munteanu şi Părintele Ioan Bunea.
Un lucru mai puţin cunoscut este acela că Arhiepiscopul Teofil pe data de 30 iulie 1959 îi scria Patriarhului Justinian: Aş fi deosebit de fericit ca odată ajuns acest caz la Procuratura Generală, cu sprijinul Preafericirii Voastre, să fie înţeles pe deplin faptul că Preoţii Munteanu şi Bunea au avut intenţii curate de servire a Bisericii Ortodoxe Române care, faţă de regimul democrat popular din patria noastră, se comportă cu loialitate şi ataşament. Ce a făcut Patriarhul Justinian nu ştim, mai mult ca sigur că a intervenit, dar stăpânirea avea urechile surde când era vorba de glasul Bisericii. Şi cine era ascultat atunci când, pentru lucruri neînsemnate care nu plăceau puterii, făceai ani grei de temniţă?
Un alt mucenic clujean a fost Părintele Protopop Florea Mureşanu. Teolog titrat, intelectual rafinat, aduna în casa lui de pe strada Bisericii Ortodoxe spuma intelectualităţii clujene. Printre cei ce-i frecventau casa erau: Lucian Blaga, Victor Papilian, Ion Luca, Valeriu (Bartolomeu) Anania şi mulţi alţii. De slujit a slujit şi la catedrală şi la Bisericuţa de pe strada Bisericii Ortodoxe. A fost Protopop al Clujului, profesor de teologie, publicist şi un bun misionar.
Datorită curajului său mărturisitor a fost închis în două rânduri. După prima detenţie este expulzat din Cluj şi ajunge preot în Suciul de Sus, Judeţul Maramureş. Fiind aici va construi schitul de la Breaza. Impactul său misionar n-a fost pe placul autorităţilor şi este închis pentru a doua oară. N-a mai ieşit din temniţă, ci a murit la Aiud în 1961.
Arhiepiscopul Teofil i-a ajutat pe mulţi dintre preoţii întemniţaţi, după eliberare, să fie reîncadrați în parohii. Vom nominaliza pe unii dintre ei: Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, Părintele Toma Gherasimescu, Părintele Vasile Vasilache, Părintele Adrian Făgeţeanu şi mulţi alţii.
Toţi aceşti părinţi mărturisitori au luat foarte în serios cuvintele Mântuitorului: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32-33).
Mărturisitorii lui Hristos, având o credinţă puternică, părăseau lumea aceasta cu faţa luminată având certitudinea că merg la El. Din multele exemple pe care le-aş putea da, mă opresc la unul, pe care Părintele Nicolae Steinhardt, care şi el a pătimit în închisorile comuniste, îl numeşte Sfântul Închisorilor. E vorba de Valeriu Gafencu care, în ceasul morţii, a ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote.
Cei ce au apărat Ortodoxia şi L-au mărturisit pe Hristos în perioada comunistă ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă. Elevii şi studenţii ar vrea să ia note mari fără să înveţe, oamenii maturi ar vrea să câştige mult fără să muncească, iar noi, toţi creştinii, am vrea să ne mântuim fără să ne nevoim. Lucruri absolut imposibile.
Anul acesta ne aducem aminte de vremurile teribile când statul totalitar, folosindu-se de instituţii represive, i-a chinuit pe mulţi dintre semenii noştri pentru credinţa lor. Aducerea aminte are şi un rol pragmatic pe care-l subliniază Sfântul Pavel: priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7)
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
