În articolul al treilea din Crez spunem: „Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”. Sfântul Apostol Pavel ne spune că la „plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5).
Ce s-a petrecut la plinirea vremii? Ne spune Sfântul Evanghelist Luca: arhanghelul Gavriil a venit la Fecioara Maria și i-a zis: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele Lui Iisus… și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și răspunzând îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 30-35).
Acest lucru minunat se petrecea pe la anul 750 de la întemeierea Romei. Noi creștinii îl prăznuim la Bunavestire, pe 25 martie, iar troparul sărbătorii rezumă ceea ce sărbătorim: „Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei se face și Gavriil harul bine-l vestește. Pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!”[1]. Domnul Hristos se întrupa, lua chip de om.
Chipul acesta al Domnului Hristos, pe care Dumnezeu Îl avea „în minte” când l-a creat pe om, este chipul nostru al tuturor. Părintele Stăniloae, citându-l pe Sfântul Irineu, ne spune că „Hristos cel istoric a fost prototipul pe care l-a avut Dumnezeu în minte, când a creat pe primul om. Hristos era omul deplin și desăvârșit, care avea să se arate pe pământ, iar Făcătorul a văzut de mai înainte și a creat pe Adam potrivit acestui prototip viitor. Prin urmare, Adam a fost creat după modelul Cuvântului, Care avea să asume în timp, ca Hristos, firea omenească și să Se arate om desăvârșit pe pământ”[2].
Au fost și oameni secularizați din cale afară care, nu numai că au negat existența lui Dumnezeu, dar au negat și existența istorică a Domnului Hristos. Flavius Josephus, istoric cunoscut din primul veac, în lucrarea sa „Antichități iudaice”, va sublinia însă, că „în vremea aceea a trăit Iisus, un om înțelept, dacă poate fi numit aievea un om. El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de iudei, dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus, datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru, l-a țintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăși viu, așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu, înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până azi dăinuie poporul creștinilor, care își trage numele de la dânsul”[3].
Iar Plinius cel Tânăr în „Opere complete” afirmă referitor la creștini „că singura lor vină sau greșeală era că obișnuiau să se adune într-o anumită zi în zori, să înalțe pe rând cântare lui Hristos ca unui zeu, că se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie sau adulter, să nu-și calce cuvântul dat, să nu făgăduiască în fața justiției dacă au primit ceva în păstrare. După toate acestea, obiceiul era să se despartă și să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată”[4].
Afirmăm cu tărie că Domnul Hristos e Dumnezeu și om, că El S-a întrupat pe vremea Împăratului Octavian Augustus, că El este stăpânul veacurilor, că „iarăși va să vină, cu slavă, să judece viii și morții; a cărui împărăție nu va avea sfârșit”.
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Ceaslov, București, 1973, E.I.B.M.B.O.R., p. 688.
[2] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 2, E.I.B.M.B.O.R., București, 1978, p. 20.
[3] Flavius Josephus, Antichități iudaice, 2, Editura Hasefer, București, 2001, p. 446.
[4] Plinius cel Tânăr, Opere complete, Editura Univers, București, 1977, p. 344.
