În literatura creștină Iov se arată un personaj fascinant pentru biografia sa pe cât de intens ascendentă, pe atât de rapid descendentă și, mai ales, atrage atenția nemișcarea în comportamentul său obișnuit și în relația lui cu Dumnezeu și cu cei din jur. Este și recunoscut în consecință prin două atribute – Iov cel răbdător și drept, așezat în rând cu Noe și Daniel (Iezechiel 14,14; Sirah 49, 10), citat de Sfântul Pavel (1 Corinteni 3, 19) și oferit ca exemplu de Apostolul Iacov (Iacov 5, 11). O carte a Vechiului Testament în 42 de capitole îi este dedicată, la care se adaugă o zi de prăznuire în sinaxar – 6 mai a fiecărui an, „Dreptul Iov, mult răbdătorul”.
Problema majoră pe care o ridică biografia sa este prezența suferinței în viața celor drepți, printre care, mai ales, copiii inocenți, și, paradigmatic vorbind, itinerariul însoțit de durere a celui care se arată fidel lui Dumnezeu. În decursul timpului, atât printre exegeții Scripturii, cât și în literatură sau filosofie, pornind de la acest personaj istoric, s-a exprimat cu intensitate și consecvență întrebarea – De ce? Până la urmă, probabil că cea mai dificilă dilemă teologică și cea mai „nerezolvată” rațional se concentrează în jurul problemei suferinței umane și, mai ales, în cazul a celor nevinovați, după modelul lui Iov.
În rezumatul acțiunii, înțelegem din primele versete ale cărții că Iov era un bărbat fără prihană, acompaniat de frica lui Dumnezeu în orice lucrare pe care o îndeplinea. Cu o familie mare, după obiceiul vremii, zece copii, dar și cu o avere impresionantă: șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de măgărițe și, evident, un număr mare de slujitori, fiind recunoscut drept „cel mai de seamă om dintre toți răsăritenii” (1, 3). Nu ni se indică vreo nedreptate în spatele dobândirii unei astfel de poziții financiare și sociale, așa cum am fi tentați să credem, ceea ce se va și dovedi pe parcursul narațiunii. O stare perfectă și râvnită de orice muritor, de atunci și până în prezent.
În mijlocul acestei expozițiuni liniștite se întâmplă imprevizibilul care generează o intrigă aducătoare de conflict, ce-i drept, lecturat în sensuri și termeni diferiți. Diavolul, exponentul adversității (etimologic, „satana” indică acest lucru), intenționează să dividă și să dezbine (etimologic, „diavol” sugerează această preocupare”) pe om de om, dar, mai ales, pe om de Dumnezeu. În cazul nostru, pe Iov, cel fără de prihană, de prieteni și de cei din jur și, mai ales, de Dumnezeu. Insinuarea pe care o face „cel care umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) rezidă în asocierea unei stări neprihănite cu starea de bine, și adăugăm noi, financiară, socială și familială. Îndrăznește și negociază cu Dumnezeu, Căruia îi cere să-i permită să-l supună pe Iov unui test incredibil de agresiv, în zona stării de confort indicată, așteptând gestul răzvrătirii împotriva Creatorului, sub chipul blestemului, ca alternativă la binecuvântare, în limbaj biblic. Îi omoară toate animalele, slujitorii, ba chiar și copiii. Aici se identifică limita maximă a durerii – sacrificiul copiilor săi inocenți. Nici un părinte nu ar consimți în condiții normale o astfel de jertfă. În plus, în aceleași cadre firești, nimeni nu ar îndrăzni, probabil, să emită vreo posibilă argumentare sau justificare a unei astfel de situații. Copiii, în termenii unei istorii pe orizontală și în exprimarea scripturistică imediată, sunt destinați mormântului și nimic nu schimbă această situație. Cu siguranță, nici măcar faptul că ulterior i se vor naște alți feciori și fete. Probabil că aici se poate identifica punctul de maximă intensitate a narațiunii și a biografiei sale, suferința, în toată concretețea și voluptatea ei, așa cum se vede din descriere, care este a lui și numai a lui.
În acest moment vom face o paranteză, de natură duhovnicească. Oricâte lămuriri și posibile explicații s-au emis în decursul istoriei vizavi de suferința celor nevinovați și, mai ales, a copiilor, de orice natură ar fi fost acestea, această ecuație nu a primit rezolvare, cel puțin nu în spectrul rațiunii. Nici măcar Dumnezeu nu „a încercat” acest lucru. Ceea ce El a făcut în istorie ne indică o cale a credinței, a încrederii și a încredințării, în rânduiala Lui, diferită fundamental de ceea ce poate intui sau percepe omul. Tatăl și-a trimis în lume pe unicul Său Fiu ca să moară pentru ea. Crucea rămâne, în aceste cadre, un scandal, sminteală pentru iudei și nebunie pentru elini/ neamuri (1 Corinteni 1, 23). Atunci au fost răsturnate ierarhiile lumii și piramida s-a așezat cu vârful în jos, în sensul valorizării și valorificării celor slabe, de jos, de necinste în ochii oamenilor, ca surse de așezare într-o altă logică, care se numește a Împărăției. Nu a căutat să învingă răul folosindu-se de putere, ci cu mâinile goale, însă iubind „până la sfârșit” (Ioan 13, 1), experiind El suferința lumii, toată și până la capăt, dar și moartea, ca aceasta să fie învinsă sub acest chip al smereniei. Mai târziu, Sfântul Pavel va exprima un adevăr – „și dacă trăim și dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8), înțelegând aici că importantă este menținerea unei fidelități și încrederi în ceea ce Dumnezeu pune în fața omului. Din această perspectivă, sacrificiul și suferința lui Iov capătă semnificații tipologice, pe lângă cele paradigmatice.
La aceste suferințe se adaugă și boala. Dumnezeu acceptă din nou intervenția diavolului, de vreme ce avea încredere în Iov, și acesta se îmbolnăvește de lepră. Iov nu Îl blestemă pe Dumnezeu, ci continuă să-L binecuvinteze. Apar în peisaj cei trei prieteni – Elifaz, Bildad și Țofar, pentru a-l mângâia, însă, pe o logică strict omenească, sfârșesc prin a-l acuza de păcat, drept „cauză necesară” pentru suferințele lui, transformându-se în „avocați neangajați” ai lui Dumnezeu (Dumnezeu nu are nevoie de avocați. Nota bene!), fățarnici și mincinoși. Aceste personaje pot fi cu ușurință asociate rațiunii omenești, care are nevoie mereu de o explicație pragmatică, imediată și detașată de orice asumare personală, compătimitoare cu celălalt. Iov se apară, având conștiința nevinovăției. Și ceste lucru îl face de mai multe ori.
Experiența sa nu este uniformă și nici ușoară. Părăsit de toți cei apropiați, Iov răbufnește și-L provoacă pe Dumnezeu la un dialog existențial. Se afla pe muchie, și era mai mult moarte în jurul său decât viață. Avea nevoie măcar de un timp de răgaz, care să-i aducă puțină limpezime. Iov avea multă încredere în Dumnezeu, însă suferința și singurătatea pe care le trăiește capătă proporții maxime. Acest moment nu exprimă o tensiune a necredinței, ci doar limitele puterii omenești. Conștiința răsplătirii pe care Dumnezeu o dă celor care rămân nemișcați în fidelitatea și încrederea în El este constanta biografiei sale, evidentă pe întreg parcursul narațiunii.
Odată încheiată pledoaria în fața prietenilor, Dumnezeu îi apreciază sinceritatea care îl însoțește în oricare din secvențele vieții și îi transformă itinerariul în sensul unei vieți din belșug – cinste mai mare decât a avut înainte, zece copii – șapte băieți și trei fete, paisprezece mii de oi, șase mii de cămile, o mie de perechi de boi și o mie de măgărițe. Biografia sa ulterioară este caracterizată în termenii „a trăit mulți ani fericiți pe pământ” (42, 11-13).
Ceea ce reiese evident din itinerariul său, fie ascendent, fie descendent, este, în primul rând, încrederea și fidelitatea față de Dumnezeu, în termeni biblici și filocalici – blândețea, ca nemișcare în slavă și în necinste, în sănătate sau în boală, în bogăție sau în sărăcie. Dumnezeu a avut încredere în om și a pus credit mare în el, dar și omului i se cere încredere în Dumnezeu, oricare ar fi vremurile. Pentru că Dumnezeu este și proniator, dar este și „răscumpărător viu”.
În al doilea rând, indiferent de ceea ce experimentăm, de evenimentele pe care le traversăm, de situațiile pe care le întâmpinăm, dincolo de toate acestea, se vede nevoia de relație cu Dumnezeu și conștiința caracterului ei neîntrerupt. Biografia lui Iov este revelatoare și paradigmatică, pe de-o parte, arătând că binecuvântarea lui Dumnezeu nu se asociază doar stării de bine a omului, ci, mai ales, însoțindu-l în suferința îngăduită în viața lui; iar, pe de altă parte, nici fidelitatea omului față de Dumnezeu nu se condiționează de darurile primite, de care beneficiază într-un moment sau altul în parcursul său. În felul acesta se evită orice înțelegere conjuncturală a vieții, de tipul „evangheliei prosperității” în spațiul personal sau comunitar.
În al treilea rând, la aceste concluzii, se mai poate adăuga un aspect important revelat din comportamentul lui Iov – în relația noastră cu Dumnezeu este nevoie de sinceritate, pentru că Dumnezeu ne caută și ne află în ceea ce suntem și trăim, nu în ceea ce am dori să fim sau am vrea să părem că suntem. În interiorul dialogului cu Dumnezeu are loc și doxologia, și mulțumirea, dar și exprimarea unor trăiri precum frica, durerea, singurătatea sau chiar deznădejdea.
În cele din urmă, mai facem o mențiune cu referire la presupusul „rol al teologului” în a discerne semnele, a oferi explicații și, eventual, a intui semnificații, în momente limită ale vieții, sub chipul prietenilor lui Iov. Sunt multe situațiile în care se cere și se așteaptă de la noi o astfel de abordare, însă această înțelegere are nevoie să fie însoțită de smerenie și prudență, recunoscând caracterul nostru limitat și, mai ales, indicând timpul și spațiul lui Dumnezeu – „vremea este a face Domnul”. Suferința este toposul tainic unde se arată Domnul, unde El vorbește, și unde tot El „rezolvă” ecuațiile de nerezolvat pentru noi. Adunând la un loc toate aceste elemente, popasuri și atitudini, înțelegem că biografia lui Iov poate să se constituie într-o icoană a vieții spirituale ce se desfășoară sub chipul călătoriei „de mână cu Dumnezeu”, în vreme de pace, dar și în vreme de război, în vremuri bune, dar, mai ales, în vremuri de restriște, concluzie de care omul contemporan are atât de multă nevoie.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
