La sărbătoarea Rusaliilor S-a pogorât Duhul Sfânt peste apostolii Domnului Hristos în Ierusalim, şi pelerinii numeroşi cărora aceştia li se adresau „erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?” (Faptele Apostolilor 2, 7-8).
Nu se poate să nu mergem cu gândul la început de istorie, când încă păcatul nu-i învrăjbise pe oameni şi vorbeau cu toţii aceeaşi limbă. Înainte de a construi „Turnul Babel”, „era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facerea 11, 1).
Roada duhului celui rău, care-i învrăjbea pe oameni, este menţionată de Sfântul Apostol Pavel: „adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora” (Galateni 5, 19-21).
Roada Duhului Sfânt, care în mod văzut întemeiază la Rusalii Biserica, este subliniată tot de către Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23).
Într-o lume subjugată de rele şi de păcat a venit Domnul Hristos şi a răscumpărat-o, pătimind pentru ea şi întemeind Biserica prin revărsarea Duhului Sfânt. Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că „pogorârea Sfântului Duh e cea care dă existenţă reală Bisericii, punând începutul sălășluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte fiinţe umane, şi cu aceasta începutul Bisericii. Pogorârea Sfântului Duh este astfel actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală, la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane. Prin Întrupare, Răstignire, Înviere şi Înălţare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său”[1].
Biserica Domnului Hristos a fost întemeiată pentru a-i mântui pe oameni, pentru a-i înfrăţi, pentru a-i uni, pentru a-i face să fie mai buni. În rugăciunea arhierească de dinaintea pătimirilor, Mântuitorul se ruga Tatălui „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine, şi eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).
Câtă vreme n-au apărut fracţiuni în cadrul Bisericii, credibilitatea mesajului ei era enormă. Afirmaţia Părintelui Ilarion Felea se impune prin efectele unice pe care creştinismul le-a avut în lume: „creştinismul este religia omenirii, unica religie adevărată, singura religie care are în întregime de autor pe Dumnezeu”[2].
Biserica creştină, întemeiată în mod văzut la Rusalii, în primul rând le oferă oamenilor mântuirea. Dar, în acelaşi timp, şi pentru viaţa acesta trecătoare are efecte benefice. „Binefacerile creştinismului sunt optime şi fecunde pentru salvarea, cultura şi fericirea omenirii, şi am constatat că sunt”[3].
Unde a ajuns creştinismul în lume, a ajuns şi civilizaţia. „Oriunde se răspândeşte creştinismul, viaţa oamenilor se schimbă: moravurile se purifică, sclavia se desfiinţează, privilegiile se înlătură, societatea se primeneşte, viciile se înlătură, virtuţile înfloresc, iubirea şi frăţia pun stăpânire pe toate sufletele; un duh nou se revarsă în lume şi o înnoieşte”[4].
Nu trebuie să uităm că şi Uniunea Europeană a avut părinţi fondatori creştini practicanţi: Robert Schuman, Jean Monnet, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Walter Hollstein şi chiar Winston Churchill. Atunci când au căutat un steag pentru uniunea lor s-au oprit la cartea Apocalipsei: „şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele, şi luna era sub picioarele ei, şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apocalipsa 12, 1).
Este limpede că femeia este Maica Domnului, iar culoarea ei albastră o are steagul Uniunii, şi pe el poartă cununa din cele douăsprezece stele. Din nefericire, într-o lume ce se secularizează, tot mai puţini oameni cunosc aceste lucruri.
Cu toate că din biserica cea una s-au desprins mai multe confesiune creştine, totuşi, nu se poate nega faptul că evanghelia Domnului Hristos are o influenţă binefăcătoare în viaţa spirituală a lumii. Se ştie care sunt rănile pe care vremurile le-au lăsat pe trupul Bisericii: la 1054 avea loc schisma cea mare, când Biserica Catolică se desparte de cea Ortodoxă; după 1500 din Biserica Catolică se rup Bisericile Protestante, iar din ele, mai aproape, se nasc cultele neoprotestante.
În faţa acestui fenomen, atitudinea Bisericii Ortodoxe o exprimă cel mai bine Profesorul Teodor M. Popescu: „Biserica Ortodoxă nu caută să impună nimănui autoritatea, ea nu cere nimănui puterea, ea cere tuturor unire în credinţă, de unii schimbată, de alţii uitată. Ea nu cere nimănui nimic, nici măcar să sufere cu ea şi pentru ea; ea oferă tuturor credinţa sa încercată în foc, credinţa de altădată a tuturor, ea nu doreşte să poruncească nimănui şi să umilească nici un creştin; ea doreşte să-i poată auzi pe toţi zicând ca vechii creştini: să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt”[5].
În acest spirit irenic, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de Sinodul Permanent, l-a primit pe Papa Francisc, vineri 31 mai 2019, atât la Patriarhie, cât şi la Catedrala Naţională. A fost un gest de normalitate şi eleganţă, care încă o dată subliniază felul în care Patriarhul nostru ştie ceea ce e de folos misiunii Bisericii în vremurile actuale.
Atâta vreme cât pe oameni nu-i primeşti şi nu-i cunoşti, nici nu-i poţi apropia de Biserica Ortodoxă. Când harul Duhului Sfânt coborât la Rusalii lucrează, putem spera că odată se vor împlini cuvintele Mântuitorului: „am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16).
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă 2, EIMBOR, Bucureşti, 1978, p. 196.
[2] Ilarion V. Felea, Religia Iubirii, Editura Diecezană, Arad, 1946, p. 353.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, p. 356.
[5] Teodor M. Popescu, Biserica Mărturisitoare, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 1995, ultima copertă.
