Ziua de 23 februarie este o zi istorică pentru Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului. În această zi a fost hirotonit întru arhiereu Preasfințitul Părinte Benedict Vesa, pentru postul de episcop-vicar, primind titulatura Bistrițeanul. La un an de la acest eveniment unic pentru Preasfinția Sa și pentru eparhia noastră, i-am adresat ierarhului câteva întrebări cu privire la slujirea de episcop, activitatea didactică și pastorală din acest oraș multietnic și multiconfesional, dar și despre provocările aduse pentru Biserică de pandemia actuală.
Robert Kovacs: Ziua de 23 februarie 2020 reprezintă, atât pentru Mitropolia Clujului, cât și pentru Preasfinția Voastră, o zi istorică, întrucât este ziua în care ați primit harul arhieriei. Întâi de toate, Vă mulțumim că V-ați făcut timp să stăm de vorbă într-o zi atât de importantă.
PS Benedict: Mă bucur și eu că sunt cu dumneavoastră. E un prim soroc de la acel moment, care s-a întâmplat acum un an, și ca orice soroc e și o vreme a judecății personale, dar într-un fel și colective. E și necesar acest moment. Vă mulțumesc pentru provocare.
Robert Kovacs: Preasfinția Voastră, vreme de mai mulți ani ați fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, atât din postura de secretar eparhial, cât și la catedra de Spiritualitate. Cum ați primit această chemare la treapta arhieriei, în funcția de Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului? Chiar tânăr fiind, nu e ușor să păstrezi ritmul Înaltpreasfințitului, care, așa cum știe toată lumea, e un ierarh extrem de dinamic și activ.
PS Benedict: În tradiția noastră ascetică, duhovnicească, e la mare preț ceea ce noi numim rânduiala paternității și a filiației duhovnicești. Paternitatea și filiația, într-un fel, te așază în rânduiala pe care Dumnezeu a pus-o în această lume, rânduială care presupune continuitate. Și zic continuitate la nivel duhovnicesc. Insist mereu asupra acestui aspect absolut necesar în conținutul vieții bisericești. Paternitatea și filiația duhovnicească. E important să te pregătești foarte bine intelectual în orice domeniu și, în mod special, în ceea ce privește studiile noastre teologice. La fel de important sau poate și mai important este să ucenicești, pentru că dincolo de pregătirea academică e mare nevoie de experiență, pe care o poți dobândi odată cu trecerea timpului, dar mai ales uitându-te la cei care deja o fac foarte bine și pe care îi admiri. Există această vorbă consacrată deja, care zice că atunci când admiri pe cineva, sfârșești prin a-l imita. Și zic nu a-l îmita în literă, ci mai ales în duhul pe care ți-l transmite. Așa cum ziceam, este consemnată în tradiția duhovnicească această rânduială bună. Acest lucru m-am străduit să-l fac și eu. Nici nu știu dacă m-am străduit sau Dumnezeu m-a așezat într-o rânduială de continuitate pe această linie.
După terminarea studiilor mele, la chemarea Înaltpreasfințitului, am zis doar atât: da! Așa am crezut de cuviință și am venit ca să-l slujesc. Și slujindu-l pe dânsul să slujesc Biserica, pe care am iubit-o din tinerețe și în viața căreia am vrut să mă plasez dintotdeauna, cât mai deplin. Am venit, am făcut ucenicie și am admirat, iar pe parcursul timpului am învățat.
Tinerețile nu sunt întotdeauna îndestulătoare în ceea ce privește înțelepciunea. Sunt îndestulătoare în ceea ce privește entuziasmul, însă, pe lângă acest entuziasm, e nevoie de această bună așezare, pe care o dobândești doar prin experiență și mai ales prin buna conviețuire cu cineva care deja face lucrurile foarte bine și la care te uiți cu drag. Așa că, atunci când Dumnezeu m-a chemat prin Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit și prin Sinodul Bisericii noastre la slujirea de arhiereu, am luat-o ca o continuitate a lucrării mele, pe care am făcut-o pe parcursul anilor, slujindu-l pe Înaltpreasfințitul și Arhiepiscopia noastră, din această poziție de secretar și de cadru didactic la facultate. Ambele slujiri m-au ajutat foarte mult, în sensul în care, pe linie administrativă, am cunoscut bine, zic eu, Arhiepiscopia, preoții, credincioșii și problemele lor, iar pe linie academică am fost mereu aproape de studenți și de viitorii preoți sau chiar de preoți, prin cursurile pastorale și prin legăturile pe care le au cu instituțiile noastre de învățământ. Așa că am luat-o ca și o a doua chemare de la Dumnezeu și am zis: „vremea este a face Domnul”, adică e vremea ca El să lucreze în viața mea în continuare. Un tânăr ostaș, să zicem, în lupta pe care Dumnezeu o pregătește, dar, mai mult decât atât, și un atlet în această arenă a lumii, în care e foarte important să simțim pulsul timpului, cu problemele lui, să avem această intuiție a prilejului cumva, pe care mă străduiesc să o dobândesc prin vigilență și prin faptul că mereu îmi doresc să fiu în mijlocul iureșului. Nu purtat de iureș, ci simțind valurile, în așa fel încât poziția și perspectivele pe care le am în această slujire să fie cât mai realiste, adică generate de contextul vremurilor în care trăim.
Robert Kovacs: Noi stăm de vorbă acum, la un an de la hirotonie. S-a schimbat cu ceva optica Preasfinției Voastre cu privire la această slujire?
PS Benedict: Eu aș merge pe linia Sfântului Apostol Pavel, în sensul în care el zice la un moment dat: „Toate puneți-le la încercare, țineți ceea ce este bine”. Timpul acesta l-am socotit ca o vreme în care să experimentez diversele metodologii, să le numim așa, sau diversele viziuni asupra vieții și asupra problemelor și soluțiile pe care le-am intuit să le pun la încercare: ceea ce am socotit că dă rezultate să păstrez, iar ceea ce am văzut că nu dă rezultate, să așez pe planul doi. A fost un timp al definirii mele personale și încă este, bineînțeles, în ceea ce privește această slujire de arhiereu, de episcop, chiar dacă există unele lucruri generale, să zicem așa, parte din această slujire și într-un fel obligatorii, pe care le presupune. Totuși, cred că fiecare om, potrivit personalității pe care o are și darului pe care Dumnezeu l-a pus în el, este chemat să își asume și un mod specific de a sluji, chiar și în această rânduială a slujirii arhierești.
Așadar, e ceva ce am învățat dinainte și am încercat să pun în practică, un cadru general, ca să-l numesc așa, dar sunt foarte multe lucruri specifice pe care eu am încercat să le identific, pornind de la ceea ce sunt eu. E tare frumos să observi că Dumnezeu pune în tine daruri specifice, iar în funcție de acestea îți poți creiona un profil al tău, care să folosească. Dar, încă o dată, acest profil nu este generat doar de darurile pe care le primești de la Dumnezeu, ci este generat și de ceea ce lumea, cei care stau în fața ta, așteaptă de la tine. E foarte important să ai o ureche pentru a asculta ceea ce au de spus cei care stau în fața ta și să ai și o așezare în care să pui împreună solicitările, așteptările celorlalți. Darul lucrător care este în tine și înțelepciunea care te înconjoară, uitându-te deja la cei care au o experiență de viață mult mai mare decât a ta și, în sensul acesta mă refer, înainte de toate, la Înaltpreasfințitul Părinte Andrei și la ceilalți oameni cu care mă sfătuiesc atunci când e vorba de a lua decizii și de a face ceva pe linia acestei slujiri la care sunt chemat de Dumnezeu.
Robert Kovacs: Primul an de arhierie a fost marcat de această perioadă pandemică, în care bunul mers al vieții cu care suntem noi obișnuiți a fost dat peste cap. Cum ați descrie această perioadă? Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați întâlnit în acest an?
PS Benedict: Aș merge pe două linii de interpretare. Una, strict omenească și imediată. Omenește vorbind, nu ne-am fi dorit să traversăm o astfel de perioadă, în sensul în care viața pastorală s-ar fi desfășurat mult mai bine și ar fi fost de la sine înțeles ce ai de făcut. În schimb, această perioadă de criză, și am să insist ulterior asupra acestui cuvânt, te provoacă la ceva nou, pe care nici tu nu-l cunoști, pur și simplu vezi că e altceva decât ceea ce te așteptai tu mai dinainte. E o provocare, dar, în același timp, zic și pe cealaltă linie acum, cumva pe linia duhovnicească și pe linia lui Dumnezeu. Noi știm din vechime că perioada de criză este însăși viața Bisericii. Biserica tot timpul se află, cu ghilimelele de rigoare, în criză. În ce sens? Noi știm că, în sensul etimologic, criza presupune un soi de răscruce, în care e nevoie de analiză, e nevoie de diagnoză, dar e nevoie și de prognoză. E nevoie să schimbi macazul. E o provocare, iar ca să folosesc un termen contextualizat, e nevoie de o resetare. Lucrurile nu mai funcționează de la sine. Viața nu mai curge liniar, așa cum eram noi obișnuiți, dar aici este de fapt timpul lui Dumnezeu și intervenția lui Dumnezeu, pentru că atunci când nu mai ai soluții foarte vizibile în ceea ce privește multele probleme pe care le întâmpini, și majoritatea sunt inedite, atunci e nevoie de intervenția lui Dumnezeu. Poate mai mult ca în vreme de pace, ca să o numesc așa, apelăm la cele specifice ale lui Dumnezeu. Și, într-un fel, cele specifice ale Bisericii. Părintele Rafail Noica are și o scrisoare pe care o adresează în anii ¢90 unui arhiereu, în care insistă foarte mult ca Biserica să se întoarcă întru ale sale și să se încreadă mai mult în Dumnezeu, iar acest lucru ni-l aduce aminte orice perioadă de criză. Ne e mai simplu, chiar și în viața bisericească, să lucrăm ca și o instituție bine organizată, cu probleme bine cunoscute, iar dacă sunt bine cunoscute, avem și abordări care știm deja că dau rezultate; în schimb, când vine această perioadă, stând în fața unor probleme necunoscute, nu prea mai funcționează și atunci e nevoie de altceva. Ce înseamnă acest altceva? Avem nevoie să apelăm mai mult la Dumnezeu și la metodele specifice Bisericii noastre, duhovnicești de altfel și mai puțin palpabile pentru omul contemporan, însă mult mai autentice în ceea ce privește viața Bisericii. Așadar, fără să fiu un entuziast fără măsură, cred că aceste vremuri sunt și darul lui Dumnezeu, dincolo de îngăduința Lui, pentru că e nevoie de o resetare și în ceea ce privește viața noastră duhovnicească. Cred că e nevoie de mai mult entuziasm, de mai multă credință și încredere în Dumnezeu, e nevoie de mai multă disponibilitate. Viața Bisericii e chemată să fie mereu dinamică, ori cred că au fost perioade, momente, în ultimul timp, când ne-am așezat într-o obișnuință pe care noi o numeam firească, a vieții Bisericii, însă, când e această obișnuință, lipsește acest inedit, spontan, care e prezența vie a Duhului, care suflă unde vrea și nu știi de unde vine și încotro se îndreaptă.
Robert Kovacs: Ce soluții credeți că sunt viabile pentru a depăși această perioadă? Pentru un creștin e important și cum trece prin încercările, necazurile din viața sa…
PS Benedict: Teologia suferinței, a necazurilor, este un capitol foarte delicat din studiul teologic în general, dar zic din viața noastră bisericească, în mod special. Tocmai pentru că este delicat și greu, este foarte important. Cu suferința suntem mai mult sau mai puțin obișnuiți, dar, oricum, suferința este o realitate pe care o întâlnim imediat. Ieșim din casă, sau poate nici nu e nevoie să ieșim din casă și avem această experiență a suferinței. Oricum nu poți să o eviți pentru că, la un moment dat, va veni în viața ta, doar că percepția asupra suferinței și asupra vieții în general e cea care face diferența. Și aici e rolul Bisericii. E foarte important modul în care trecem prin aceste momente îngăduite de Dumnezeu. Eu am insistat în mai multe intervenții ale mele că nu vrem să trecem peste molima aceasta, ci vrem să trecem prin molima aceasta bine. Pentru că, dacă trecem peste, e ca și când experimentăm o seamă de situații, dar cumva ca și actori externi, ca și privitori, ne uităm, ori când ești privitor nu înțelegi foarte bine ce se întâmplă înăuntru și nici nu înveți mare lucru. Din nefericire, în viața noastră se dovedește de multe ori acest lucru. Trecem printr-o suferință sau peste o suferință și uităm cum a fost, adică nu ne înțelepțim, nu devenim mai maturi, mai autentici, mai profunzi, în ceea ce suntem odată scăpați.
Așadar, noi nu ne rugăm doar ca să trecem peste această pandemie, noi ne rugăm să trecem prin această pandemie, dar să trecem înțelepțindu-ne. Da, și eu vreau să ne întoarcem la normalitate, dar normalitate dacă este cu Hristos, aceasta este normalitatea. Dacă este să ne întoarcem la viața de dinainte, în care nu prea aveam noi mare lucru cu Hristos și cu Biserica, cred că nu m-aș bucura, oricum. Acesta este firescul vieții omului, să fie cu Hristos. Ori, cred că vremurile acestea pe care le-a îngăduit Dumnezeu ar putea fi o șansă în acest fel. Paradoxal, dar părintele Sofronie Saharov are un cuvânt foarte îndrăzneț în ceea ce privește suferința. El zice că suferința este modul în care se manifestă dragostea lui Dumnezeu. E un cuvânt pe care, eu, personal, tare greu îl pot asuma, poate că nici nu prea reușesc, dar intuiesc câte ceva din el. Ca să fiu mai lămurit, fac doar o scurtă paranteză. Când treci printr-un necaz, printr-un moment mai greu, vezi viața cu alți ochi, cred eu că vezi viața așa cum este ea. Ești mult mai atent la detalii, ești mult mai atent la suferința celui de lângă tine pentru că tu însuți treci prin suferință și înțelegi foarte bine ce înseamnă acest lucru. Altminteri, în situația în care ai o viață confortabilă poți să ai milă de cel de lângă tine, dar este o milă destul de rece și îndepărtată. Nu putem să uităm că noi avem un Dumnezeu răstignit, un Dumnezeu care nu se va coborî de pe cruce niciodată, iar El ne spune că, cine vrea să îi urmeze Lui, nu poate decât prin Cruce. Taina Crucii este Taina cât pentru o viață și de aceea ne este tare greu să intrăm în ea. Mai zic și lucrul acesta, mi-a plăcut tare mult când am citit, la un moment dat, un text care spunea că noi nu suntem chemați să fim doar admiratori ai lui Hristos, ci suntem chemați să fim ucenici, imitatori ai lui Hristos. Pentru că un admirator privește totul cu detașare, din depărtare și e foarte confortabil să îți fie milă de cineva din depărtare, fără să te contaminezi, cu ghilimelele de rigoare, cu necazul, suferința, problemele lui. Însă la Domnul nu funcționează așa. Chemarea lui este tocmai pe această linie, de a fi urmaș, discipol al lui, ori, a fi discipol al lui Hristos, înseamnă a trece prin aceste momente. Dacă El și-a asumat Crucea, înseamnă că nu prea există altă variantă și pentru noi.
Robert Kovacs: În cuvântarea rostită cu prilejul hirotoniei întru arhiereu ați menționat, citez: „Un loc special îl voi dedica tinerilor, socotind că tinerețea mea este un dar de la Dumnezeu, tocmai pentru o bună lucrare cu și pentru ei. Îmi doresc mult să fiu prietenul vostru și mă voi osteni din răsputeri pentru acest lucru”. Cum i-ați simțit pe tinerii cu care ați interacționat anul acesta? Atât din postura de arhiereu, cât și la catedră. S-a schimbat ceva?
PS Benedict: Timiditatea din partea lor a fost ușor resimțită, parcă într-o primă fază eram totuși altcineva. Însă foarte curând această timiditate s-a transformat în ceea ce era și firesc, într-o apropiere și într-o bună îndrăzneală, să zicem așa, în ceea ce privește relația dintre mine și ei. A fost, spuneam la început, acest an și pentru mine un timp al autodefinirii. Și autodefinirea mea a fost și în funcție de ei, sau foarte mult în funcție de relația pe care am avut-o cu tinerii, fie cei din Facultatea de Teologie, fie cei din afară. Au fost și surprinși la un moment dat de comportamentul meu destul de relaxat vizavi de ei pentru că, în mintea lor, poate, li se părea că slujirea în care sunt ar presupune o sobrietate și cam atât. Și am zis: da, sobrietate presupune, bineînțeles, dar o sobrietate care se manifestă, totuși, într-un soi de libertate, de care nu îmi e frică și pe care mi-o asum cu destul de multă ușurință. Vreau să fiu unul dintre ei pentru că încă vârsta mă avantajează spre acest lucru și m-am străduit, în această perioadă, dincolo de piedicile pe care le-am avut, din pricina vremurilor speciale, să fiu în mijlocul lor și să fiu, într-un fel, și unul dintre ei.
Multe discuții frumoase s-au legat, întâlniri frumoase s-au întâmplat, e adevărat, nu ca și înainte, pentru că vremurile nu ne-au cam permis acest lucru, însă au fost momente frumoase, atât la unele conferințe, cât și la unele mici întâlniri, cât și în natură, unde am fost în anumite momente, unde am fost provocat la dialog. Tinerii reprezintă o zonă de maximă importanță pentru mine, pentru slujirea mea pastorală, tocmai pentru că simt că au un depozit de entuziasm, un depozit de idei, de viziuni, de perspective, care trebuie încurajate. Și această autodefinire a mea ziceam că a fost mult condiționată de ei, în sensul în care i-am provocat efectiv, în mai multe situații, să îmi spună cum ar vedea ei slujirea de episcop și, mai ales, având în vedere și vârsta mea. Și am fost plăcut uimit să primesc răspunsuri concrete, curajoase, frumoase și folositoare pentru mine, pentru că e tare important să vezi cum se vede și din afară această slujire.
Ziceam la început că e ceva definit dintru început, dar e și foarte multă libertate în ceea ce privește această slujire și ei, ca și resurse de curaj și de bună îndrăznire, în acest sens, mi-au fost de maxim folos. Nădăjduiesc ca și eu să fi fost în acest sens, pentru că simțindu-mă aproape de ei au fost și capabili, îndrăzneți să mă întrebe multe lucruri pe care poate în alte contexte nu le-ar fi întrebat, însă, în această atmosferă degajată și ușor prietenească, s-au simțit liberi să o facă. Și în felul acesta, relația, și dintr-o parte, și din cealaltă, ajută și la o mai bună cunoaștere a problemelor pe care le au tinerii, din partea mea, dar și la o poziționare mult mai firească și mult mai corectă a tinerilor vizavi de ceea ce înseamnă un slujitor al Bisericii și în felul acesta mă refer și la un slujitor în această demnitate de arhiereu, de episcop.
Robert Kovacs: Activitatea Preasfinției Voastre nu se rezumă doar la slujirea sacerdotală. Sunteți lector universitar la catedra de Spiritualitate Ortodoxă, din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. Cum se împletesc cele două slujiri? Mai are un ierarh al zilelor noastre timp și pentru cursuri și studenți?
PS Benedict: E o provocare, pe de o parte, această prezență a mea în Facultatea de Teologie, tocmai din motivele expuse de dumneavoastră; timpul este foarte măsurat. Dar zic că este o provocare foarte necesară și pentru mine personal, dar și în general, pentru slujirea pe care o reprezint. De ce zic pentru mine personal? Pentru că e într-un fel și o responsabilitate pe care mi-o dă această slujire la catedră, de a fi mereu foarte atent la ceea ce se scrie, la ceea ce se publică, la preocupările care există în spațiul academic vizavi de teologie, în general și, în mod special, de catedra de spiritualitate și de zona în care mă mișc, mai specific spiritualitate siriacă; e această obligație, o obligație frumoasă, care mă ține mereu treaz și vigilent ca să nu pierd trenul, cum s-ar spune, să nu pierd ritmul; deci este foarte necesar pentru mine. În al doilea rând, este o provocare frumoasă în sensul în care, predând disciplina spiritualitate, e nevoie apoi să o traduc la nivel pastoral, pentru că spiritualitatea nu e o disciplină, pur și simplu, pe lângă toate celelalte discipline ale studiului teologiei, ci socotesc că este vârful vieții spirituale, până la urmă, este vârful vieții eclesiale. Viața spirituală acest lucru înseamnă – Să Îl cunoști pe Dumnezeu. Or, ceea ce studiem noi acolo, ceea predau eu la această materie, are în vedere tocmai acest proces și acest țel, de a-l cunoaște pe Dumnezeu. Viața nu este altceva decât timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu, șansa de a-L cunoaște și de a ne întâlni personal cu El. Pe de o parte, această disciplină are în vedere tradiția părinților, tradiția Bisericii prin care ni se arată cum Îl putem întâlni pe Dumnezeu, având o dimensiune teoretică, ca orice studiu academic, în fond, dar, dimensiunea imediată, obligatorie, care se dovedește, care se cere, este cea practică. Noi nu facem studiul spiritualității sau misticii de dragul unor exprimări savante cu privire la viață, ci ne dorim efectiv să ne contaminăm de acest gând, de acest plan pe care Dumnezeu l-a pus în om, acea sămânță de a-L întâlni pe Dumnezeu personal, și atunci provocarea aceasta a doua este și mai frumoasă, pentru că trebuie să transform catedra de la școală în catedra prin care propovăduiesc cuvântul în Biserică și acest cuvânt să fie unul viu, în sensul în care să hrănească și să fie un cuvânt al Împărăției, să ne fie drag și dor de Împărăție și apoi viața noastră să se desfășoare între aceste coordonate, de a face cât mai prezentă Împărăția lui Dumnezeu, în mod real, în mijlocul nostru, înlăuntrul nostru.
Robert Kovacs: De asemenea, dacă tot suntem în zona aceasta a activității culturale, ați publicat până acum trei volume dedicate personalităților duhovnicești contemporane. La o primă lectură, putem observa că v-ați oprit adeseori asupra unor personalități duhovnicești din zona protestantă sau apuseană, un lucru mai puțin întâlnit în zona noastră bisericească. Ce Vă apropie de biografiile acestor persoane?
PS Benedict: E nevoie, mai înainte de orice, din punct de vedere pedagogic, dar, extins, zic în spațiul vieții spirituale, de modele. Și gândul pe care l-am avut atunci când am purces la acest demers a fost acesta. Avem nevoie de modele, dar modele apropiate ca și timp, dar și ca și spațiu până la urmă. Noi suntem obișnuiți cu părinții Bisericii și avem și disciplina care se numește Teologie Patristică sau Patrologie; în general, îi considerăm aici pe părinții din vechime, în mod neonest, dar aici e o altă discuție, în sensul în care tradiția patristică a Bisericii, părinți și maici ale Bisericii există până în contemporaneitate. Și eu, cumva, acest lucru mi l-am dorit: să arăt că există o continuitate de viață spirituală până în prezent și că nu ne uităm doar admirând pe părinții din primul mileniu, ci au fost și oameni ai lui Dumnezeu din vremurile noastre, pe care putem să îi admirăm, dar nu să ne oprim la admirație, ci încercând chiar să îi imităm. Ce e foarte frumos în tot acest demers este ceea ce ați subliniat, că am încercat să identific oameni ai lui Dumnezeu care au simțit acest dor după Împărăție și au încercat să trăiască aievea și Împărăția. Viața spirituală este în Biserică, bineînțeles. Dincolo de acest lucru, ea se manifestă și ca urmare a acestei sămânțe de credință, ca să vorbesc în termeni evanghelici, acea sămânță de muștar care crește. Sămânța de muștar cred că o are toată lumea, e ceva universal, pentru că așa a pus-o Dumnezeu. Orice om are dorul după Dumnezeu, conștient sau inconștient. Și, de fapt, toată viața lui, iarăși zic conștient sau inconștient, Îl caută pe Dumnezeu. Până la urmă și viața păcătoasă e tot un mod de a-L căuta pe Dumnezeu, dar doar schimbi sensul, din nefericire. Și atunci, ceea ce am încercat eu să fac a fost să observ această frumusețe a credinței lucrătoare, care se manifestă în diferite personalități contemporane. În principiu, începând cu secolul XIX, XX și venind până în secolul XXI. E tare frumos să observi oameni în care dragostea lui Dumnezeu s-a făcut atât de vizibilă, încât ei au devenit slujitori ai omului și, atât de frumos, să se facă asemenea lui Hristos, să se aplece și să slujească semenilor lor.
† Benedict Bistrițeanul – Personalităţi duhovniceşti contemporane I
† Benedict Bistrițeanul – Personalităţi duhovniceşti contemporane II
Îmi vine în minte acum, pornind de la una din personalitățile din afara Bisericii noastre, dar din contemporaneitate, zisa Maicii Tereza de Calcutta, pe care am pomenit-o într-unul din eseurile mele, care spunea la un moment dat așa de frumos: „Aș vrea să fiu creionul cu care Dumnezeu își scrie povestea de dragoste cu omul.” Păi asta putem fi noi, creionul prin care Dumnezeu vorbește omului contemporan. Cred că nu se poate înțelege lumea aceasta în afara dragostei. Dragostea este cheia prin care lecturăm lumea, dragostea este cheia prin care ne înțelegem pe noi înșine, dragostea este cheia prin care ne apropiem de Dumnezeu. Or, o viață spirituală în acest sens, mi se pare că este tocmai întruparea dragostei ca și simțământ comun pe care Dumnezeu îl așază în om, indiferent de apartenența lui confesională. Cred că este momentul în care noi, creștinii, trebuie să strângem rândurile și să dăm mărturie de viață frumoasă, la care Dumnezeu ne cheamă. În sensul acesta, eu foarte mult m-am folosit cercetând aceste biografii ale personalităților evidențiate în cele 3 volume de care ați pomenit; am încercat, așadar, în funcție de darurile mele, să-mi construiesc și un profil, luând de la una sau alta din aceste personalități, o dimensiune sau alta din accentele slujirii lor, pe care le-au pus în decursul timpului. Sunt o seamă de personalități venind din diverse zone; fie clerici, fie monahi, fie oameni simpli, fie chiar și funcționari publici, care s-au evidențiat prin ceva deosebit, pe care i-am așezat în scris, oferind aceste medalioane scurte, dar folositoare pentru omul contemporan, care nu are timp să citească foarte mult. Personal, nici mie nu-mi plac textele foarte lungi, pentru că nu mai am timp și atunci am socotit că aceste cărticele pot fi o prezență permanentă pe noptiera din apropierea patului, înainte de a ne pune la somn, rămânând în minte cu exemple de viețuire frumoasă.
În amvonul Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca
Robert Kovacs: Slujirea Preasfinției Voastre se desfășoară într-un oraș universitar, multietnic și multiconfesional, așa cum sublinia și PF Părinte Patriarh Daniel la momentul alegerii dumneavoastră pentru postul de episcop vicar la Cluj. Care sunt provocările pentru un ierarh al anului 2021 într-un astfel de context deosebit?
PS Benedict: E contextul cu care noi suntem, de altfel, obișnuiți de multă vreme în Transilvania, și cu atât mai mult în orașul în care locuim, Cluj-Napoca. Înțeleg această realitate ca pe o provocare, așa cum ați subliniat, în sensul cel mai deplin al cuvântului, provocare care te ține tot timpul vigilent și atent. Dar în ce sens? În sensul în care să ții seama de prezența celorlalți lângă tine, diferiți din diverse puncte de vedere, atât religios, cât și etnic. Și să apreciezi sensibilitățile fiecăruia, să fii atent la sensibilitățile fiecăruia și să apreciezi ceea ce este frumos, pornind atât de la credința lui în varianta pe care și-o manifestă, cât și de la apartenența lui etnică. Ziceam, adineaori, răspunzând-vă la întrebarea precedentă, că suntem chemați la a strânge rândurile. E nevoie de o mărturie comună și, în acest sens, suntem curajoși și suntem, bineînțeles, deschiși. Ca să fii deschis, fără frici nenecesare, e nevoie, mai înainte de orice, de o bună cunoaștere, o cunoaștere reciprocă. Zic de o bună cunoaștere, în sensul tradițiilor, în sensul perspectivelor asupra vieții contemporane și a preocupărilor. Și apoi, cunoscându-le, să le dai importanța cuvenită și în funcție de aceste preocupări, aceste specificități, să pornești la proiecte comune. Adică nu din start impunându-le perspectiva noastră în ceea ce privește proiectele comune pe care le-am putea avea, ci, dimpotrivă, ținând cont de toate aceste specificități. Până la urmă, lucrurile se realizează stând la masa rotundă și discutând cu curaj perspectivele noastre, în așa fel încât să găsim puncte comune, care să genereze proiecte comune. Eu sunt obișnuit prin experiența pe care am avut-o în Occident cu contexte similare și, de aceea, mă simt în mediul meu, fără nicio problemă în acest sens și chiar mă și bucură când, luând contact cu ceilalți, care sunt ușor diferiți față de noi, învățăm prin comparație sau punând realități față în față și încercăm să facem lucrarea noastră mult mai bună, mult mai adecvată problemelor contemporane și răspunzând mult mai bine provocărilor pe care, de altfel, societatea ni le pune tuturor, problemele fiind comune, chiar dacă apartenența noastră este diferită. De aceea, are Clujul frumusețea lui și din acest punct de vedere și se și vede că devine un oraș tot mai european, prin prezența mozaicată în mijlocul lui. E o realitate frumoasă și, ca să concluzionez răspunsul, o realitate care te și provoacă și te ține vigilent permanent.
PS Părinte Benedict Bistrițeanul, alături de Pr. Ioan Vesa, tatăl PS Sale
Robert Kovacs: Înainte de a încheia, aș vrea să vă pun o întrebare mai personală. Așa cum ați amintit în repetate rânduri, v-ați născut în proximitatea bisericii, ați avut parte de o copilărie teologică, însoțindu-vă tatăl în misiunea sacerdotală, iar prima liturghie oficiată în calitate de arhiereu a fost în satul natal. E un lucru firesc, aș zice eu. Cum a fost această reîntâlnire cu oamenii din satul natal, cu biserica copilăriei? Acest gest subliniază atașamentul Preasfinției Voastre față de locurile natale, dar mai ales față de comunitatea liturgică în care v-ați născut, ați crescut sau, dacă îmi permiteți, v-a născut și v-a crescut…
PS Benedict: Este o reciprocitate foarte frumoasă această situație despre care ați pomenit. Dar îmi vine în minte acum, parafrazând cuvintele unui poet contemporan, care spunea cumva că „în mine simt oasele strămoșilor mei”; în mine e sângele strămoșilor mei, aș merge eu mai departe. Eu m-am simțit foarte apropiat de satul natal, unde s-au întâmplat foarte multe lucruri frumoase. Eu am avut o copilărie, așa cum ați spus, teologică, dar am avut o copilărie frumoasă. Părinții mei îmi spuneau uneori cu un soi de regret că poate nu au reușit să ne ofere tot ceea ce astăzi părinții le oferă copiilor și eu le spuneam că ne-au oferit ceea ce era mai important. Ieșeam afară le uliță și simțeam fericirea în aer, nu era nevoie de nimic în plus. Și m-am întors cu un fior frumos în inimă, atunci la prima slujire ca arhiereu în satul meu, pentru ca să mă întâlnesc cu familia cea mare. Efectiv, de fiecare dată când în oraș întâlnesc pe cineva de acasă, parcă întâlnesc pe mama și pe tata. Am fost și sunt foarte apropiat de toți cei din sat și uneori, ca să dau nuanța aceasta emoțională la care m-ați provocat, uneori chiar și înainte să adorm, iau așa casele pe rând și mă gândesc cine mai locuiește acolo, cine a plecat în eternitate și trăiesc cu o ușoară nostalgie, dar și cu bucurie toată perioada petrecută în sat, care, de altfel, nu a fost foarte lungă, pentru că, de la 14 ani, am plecat la școală mai departe. Dar, oricum, mă întorc cu foarte multă bucurie. Multe lucruri ziceam că am învățat acolo, dar, un lucru frumos care m-a ajutat până acum și am această credință că mă va ajuta toată viața, a fost buna-cuviință. Satul meu de munte a exprimat întru totul ceea ce noi în spațiul duhovnicesc vorbim despre buna-cuviință. Și acest lucru l-am simțit și atunci, la prima Liturghie la care vă refereați. Mi-am dorit ca prima Liturghie să fie o ofrandă înaintea lui Dumnezeu pentru oamenii mei de acasă, pentru părinții mei, pentru fratele meu și familia lui, pentru tot neamul meu, pentru parohia noastră în întregime. Dacă până atunci sau chiar în timpul cât am fost preot, adresarea era la persoana a doua, pentru că, sigur, crescând cu ei laolaltă era inevitabil să se întâmple lucrul acesta, care era și frumos, în acea zi am avut surpriza aceasta că până și prietenii din copilărie mi s-au adresat cu pronumele de politețe.
Am rămas cumva surprins de această transformare firească, de altfel, dar în sensul bunei-cuviințe. Eu eram același, ei erau aceiași și, totuși, stând față în față recunoșteau lucrarea pe care Dumnezeu a început-o în acel moment și, în duhul cel mai firesc, care nu impune distanțe, realizau acest dialog frumos.
A fost emoționantă acea primă Liturghie și îmi aduc aminte că și noaptea de dinainte cred că a fost mai scurtă pentru mine pentru că mă gândeam cum o să fiu. Dar, așa cum i-am știut eu mereu pe oameni, au fost calzi, dar atunci mai vădit decât oricând.
A fost ca o zi de Paști și nici nu aș vrea să exagerez, dar pot spune că a fost o zi de pus în calendarul vieții. E adevărat că am vrut ca să fie și un punct de reper pentru slujirea mea de mai târziu, să îmi aduc aminte că prima mea Liturghie în această slujire de arhiereu să fie în satul natal. Sub acest motto, sub această egidă: „eu și neamul meu”.
Robert Kovacs: Un ultim gând pentru ascultătorii postului de radio „Renașterea”?
PS Benedict: Dumnezeu este cu noi! Aceasta este cântarea pe care mereu o intonăm și cu precădere în postul Paștilor, care ne așteaptă. Dumnezeu este cu noi și atunci de cine ne vom teme? Nu ne vom teme de nimeni și de nimic. Dar, e necesar un lucru, totuși. E necesar să stăm unii lângă alții ca să nu ne fie frică și să fim optimiști și curajoși. Vremurile grele, e foarte important, să nu aducă dezbinare, să nu aducă îndepărtare, să nu aducă izolare; ci, dimpotrivă, să ne strângă unii lângă alții. Domnul și zice – „Nu te teme, turmă mică”; dar e vorba de turmă. Când stai izolat, când stai separat, atunci pericolul e mult mai mare și e și justificat să îți fie frică. Atâta timp cât stăm sub streașina Bisericii, și poate nu e doar o metaforă această exprimare pe care o folosim mereu, înainte fiind bisericuțele mici și nu încăpeau înăuntru oamenii, dar stăteau pe lângă streașină. Mesajul e să stăm cât de aproape de Biserică și atunci cu siguranță și fricile se vor diminua până la dispariție, dar, mai mult decât atât, vom găsi resurse, vom găsi putere, așa încât să trecem prin toate necazurile pe care Dumnezeu le îngăduie ca să ne facă mai buni. Din punctul meu de vedere, în slujirea mea îmi doresc tare mult să fiu în mijlocul oamenilor, al tinerilor, al mănăstirilor și al parohiilor și, în felul acesta, să ne încurajăm unii pe alții. Dumneavoastră, credincioșii, tare mult ne încurajați atunci când mergem să slujim într-o parte sau în alta, dar ne străduim și noi, prin cuvânt, prin prezență și gânduri bune, să fim alături de credincioșii noștri și să fim reazim și motiv de încurajare. Dar zic încă o data: să fim împreună în această lucrare a lui Dumnezeu cu umanitatea, pe care noi o numim Biserica. Biserica este mijlocul prin care noi putem să supraviețuim vremurilor grele.
Robert Kovacs: Preasfinția Voastră, Vă mulțumim și Vă dorim mulți ani de acum înainte în slujirea pentru care ați fost chemat.
PS Benedict: Vă mulțumesc și eu pentru această frumoasă provocare. Și cer tuturor să își aducă aminte de mine în rugăciunile lor, pentru că e mare nevoie. Pomenim de ceea ce spuneam la început, Biserica să se întoarcă întru ale sale. Rugăciunea înseamnă a ne întoarce întru cele ale Bisericii. E mare nevoie de rugăciune, mai mare nevoie decât de orice. Așa că, vă cer smerit, să mă pomeniți și pe mine pentru ca Dumnezeu să Își reverse harul Său peste mine și să îmi dea înțelepciunea necesară pentru a face lucrurile cât mai bine.
