Odată cu Praznicul Împărătesc al „Înălţării Domnului”, în România este sărbătorită şi „Ziua Eroilor”. Odinioară era celebrată cu mult fast, dar, pe măsură ce sentimentele de preţuire faţă de Ţară şi faţă de eroi au slăbit, ea nu mai este sărbătorită cu aceeaşi dăruire. Poate şi faptul că în perioada comunistă nu s-a mai ţinut, a dus la această situaţie. Eu consider că ar trebui cultivat din nou sentimentul dragostei faţă de eroi şi faţă de Ţară.
Interpretată teologic „Ziua Eroilor” ne spune că eroii n-au pierit, ci, aşa cum Mântuitorul biruind păcatul, iadul şi moartea cu moartea Lui după Înviere, S-a înălţat la cer, şi ei, prin moartea lor jertfelnică, s-au mutat în eternitatea cea fericită.
În primul război mondial au murit aproape un milion de români, iar Tratatul de la Versailles prevedea ca mormintele eroilor să fie întreţinute şi să li se dea cinstea cuvenită. În România, Decretul-Lege nr. 1693/4 mai 1920 a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită la Înălţarea Domnului. De mormintele eroilor se îngrijea Societatea „Mormintele Eroilor căzuţi în război”, înfiinţată în 1919, şi transformată ulterior în Societatea „Cultul Eroilor” şi aşezată sub patronajul Reginei Maria.
În 1940, Societatea „Cultul Eroilor” devine „Aşezământul Naţional Regina Maria” care a ridicat multe monumente şi mausolee pentru eroi. După instalarea regimului comunist prin Decretul 71/1948, Ziua Eroilor a fost stabilită pe 9 mai, iar Decretul 117/1975 prevedea ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită pe 9 mai, și, în acelaşi timp, să fie prăznuită şi „Ziua Independenţei de Stat a României şi a Victoriei asupra Fascismului”.
După căderea în 1989 a totalitarismului, Ministerul Apărării Naţionale a stabilit în 1990, din nou, Ziua Eroilor de Înălţarea Domnului. La 26 octombrie 1991 sicriul cu osemintele Ostaşului Necunoscut sunt readuse în Parcul Carol, acolo unde au fost aşezate şi în1923, cu o ceremonie religioasă deosebită.
Sfântul Sinod a hotărât încă din 1920 ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită de Înălțarea Domnului şi a consfințit prin alte două hotărâri sinodale din 1999 şi 2001 ca ziua aceasta să fie proclamată sărbătoare naţională bisericească. În anul acesta ea va fi sărbătorită pe 25 mai.
Spuneam că, din nefericire, în mediul nostru laicizat, sărbătoarea nu mai este trăită cu aceeaşi intensitate ca odinioară. Noi încercăm să reaprindem în suflete dragostea faţă de ţară şi de eroii care şi-au dat viaţa pentru ea. Foarte multă lume cuprinsă de grijile zilei de astăzi nu mai meditează la trecutul eroic de ieri şi nici nu o mai interesează. Îl voi cita pe academicianul Ioan-Aurel Pop care zice aşa: „În ceea ce ne priveşte nu încetăm să spunem că trecutul înseamnă viaţă, viaţă trecută, dar care, pentru cei care au trăit-o, a fost la fel de vie ca a noastră. Din respect pentru ei, trebuie s-o tratăm şi noi ca şi cum ar fi aievea, s-o «restaurăm» cu responsabilitate, s-o preţuim şi, mai ales, s-o cunoaştem”[1]. Ba, aş adăuga eu, când e vorba de eroi, e clar că şi-au trăit viaţa mai intens ca noi.
Cinstirea eroilor are şi o dimensiune educativă. Eroii iubiţi de popor ajung şi în legende. Ion Agârbiceanu spunea în acest sens: „Poporul, un popor întreg, niciodată nu trece în legendă, nu înconjoară cu aureola sfinţeniei, nici pe tiran, nici pe demagog, nici pe cel încântat de sine însuşi, nici pe marele simulator. El simte aurul din sufletul cuiva, cum simte magnetul fierul ascuns. Şi acest aur sufletesc absolut necesar, pentru a rămâne în amintirea şi cultul poporului, e dragostea dezinteresată şi jertfa pentru semenii tăi mai mici, mai neputincioşi, dar măreţi luaţi în colectivitate”[2].
De dorit ar fi ca şirul lor să nu se sfârşească, ci pe noi care trăim mai mult sau mai puţin mediocru, să ne determine să trăim eroic. Nu aşa zic şi versurile din „Pui de lei” a lui Ioan Neniţescu? „Eroi au fost, eroi sunt încă/ Şi-or fi în neamul românesc!/ Căci rupţi sunt ca din tare stâncă/ Românii ori şi unde cresc”.
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Ioan Aurel Pop, Din mâinile vlahilor schismatici…, Litera, 2011, p.354.
[2] Ion Agârbiceanu, Meditaţie în septembrie, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 41.
