Se vorbește mult despre sesiuni de comunicare și teambuilding-uri, toate așezate sub spectrul unei mai bune funcționări a unei instituții, care să genereze rezultate ameliorate, în condiții cât se poate de optime. În același timp, este foarte la modă aplicarea unei viziuni interdisciplinare în rezolvarea unor probleme sau, mai exact, pentru îmbunătățirea unor situații, contexte sau relații. Și acest lucru se observă mai ales în domeniul științelor umaniste, în care este integrată și Teologia.
În acest cadru general, la sărbătoarea Sfântului Isaac Sirul, vom încerca un exercițiu în consecință, prin care să identificăm cinci principii importante care ar putea să contribuie la o mai bună funcționare a unei instituții, de data aceasta accentuând participarea personală sau rolul pe care o persoană anume îl poate avea la construirea unei echipe, într-o comunicare a darurilor, a slujirilor și a lucrărilor. Acest exercițiu respectă principiul ascetic de bază prin care orice schimbare reală a realității imediate pornește „de la mine”, pe modelul eu în fața lumii și pentru lume. Cele cinci indicații propuse de Sfântul Isaac Sirul sunt exprimate sub chipul unor sentințe, indicative, fără explicații suplimentare. Înțelesul lor este unul evident, însă lasă și spațiu suficient pentru o interpretare personală și contextualizată.
Punctul de plecare este acesta, zice Sfântul Isaac: „Cel ce poftește cinste nu va putea scăpa de pricinile întristării”. Prin această sentință autorul face referire, într-o primă fază, la o nevoie umană dintre cele obișnuite, cea a confirmării și a recunoașterii lucrului bine făcut, a ceea ce suntem la un moment dat. Analizată simplu, reprezintă, în același timp, o condiție a maturizării și a creșterii, care indică o dezvoltare pe verticală, calitativă și profesională. Însă, atenționarea merge înspre o distorsionare a înțelegerii, care îl descrie pe om în căutare de cinste, de onoare, de recunoaștere, ca scop în sine al activității și al misiunii sale, ce îl așează într-o permanentă goană după locul întâi. Nu este vorba doar de o creștere în calitate, ci, mai ales, de o dependență de recunoaștere și de apreciere, ca mijloc obligatoriu și necesar pentru o împlinire profesională. De ce sursă de întristare? Pentru că, în lanțul unei dependențe de recunoaștere, niciodată cineva nu va primi suficient sau pe măsura așteptărilor. Mereu se va simți mai puțin apreciat față de cine se consideră a fi sau ce reprezintă în plan social. Profesionalismul și misiunea bine făcută deși, în cadre firești, au nevoie de recunoaștere, Sfântul Isaac ne atenționează să nu cădem în goana după cinste sau onoare. Sau oricum, nu acestea să ne determine esențial lucrarea noastră. Altminteri, vom deveni candidați permanenți la nefericire.
Al doilea principiu, în imediata apropiere a celui dintâi, se exprimă astfel: „Nu căuta să fii cinstit când înlăuntru ești plin de răni”. Rana lăuntrică se arată ca un filtru prin care se interpretează orice situație, atitudine sau eveniment din proximitatea cuiva. Acest lucru înseamnă că un om care suferă lăuntric nu va putea lectura realitatea decât prin prima propriei sale stări rănite, așadar, în consecință, într-un mod distorsionat. În plus, un astfel de om rănit, în momentul în care primește recunoaștere și promovare, fără să fi avut grijă înainte să-și tămăduiască propriile sale dureri, în loc să fie în stare să lectureze corect situații și să ofere posibile soluții, își va adânci propriile sale răni. Iar comportamentele lui vor fi agresive, vindicative și chiar anti-sociale, pentru că în centrul tuturor se plasează pe sine și tot ce se întâmplă în jur va trebui să aibă legătură cu propria sa persoană și locul pe care îl ocupă. Onoarea și promovarea vor fi de folos celor care sunt în stare să le gestioneze și să le transforme într-o lucrare de coordonare și colaborare productivă, în interiorul unei instituții sau grup social.
Al treilea principiu indică starea de bine lăuntrică necesară unei bune plasări în interiorul unei instituții: „Cel ce s-a dăruit pe sine lui Dumnezeu petrece în odihna minții”. Din perspectivă ascetică, pacea lăuntrică este rezultatul credinței, încrederii și, mai ales, încredințării lui Dumnezeu. Este consecința unei împărțiri a poverilor între cineva și Dumnezeu Părintele. Pentru un om credincios, stima de sine vine, mai ales, din conștiința participării directe a lui Dumnezeu în viața Lui, când nimic nu se desfășoară sub chipul destinului, sau al hazardului, ci totul în interiorul unei rânduieli a lui Dumnezeu, care (Se) ține aproape de prietenul Său, omul. De ce cineva este liniștit în gândurile sale? Pentru că se simte ocrotit, acompaniat în viața de zi cu zi și iluminat în ceea ce are de făcut. Un astfel de om, în orice instituție și-ar desfășura activitatea, dovedește o prezență bună, luminoasă, binevoitoare și emană încredere, optimism și entuziasm. Iar această atmosferă se extinde și la cei din jurul său. În alte circumstanțe, alături de un om întunecat, neliniștit și mereu plin de temeri, se lucrează greu, iar colaborarea în echipă și producția de pe urma activității desfășurate va avea de suferit.
Într-o instituție nimic nu este neimportant. Și, de fapt, în general, totul începe de la cele mici și se îndreaptă înspre cele mari, și, din acest motiv, totul capătă semnificație. De aici și cel de-al patrulea principiu organizațional: „Păzește-te de cele mici, ca să nu cazi în cele mari”. Comportamentul onest și profesionalismul încep de aici, din cele mici, care ne pot conduce înspre cele mari, grija față de cele mici, pentru a face față celor mari. Nici o greșeală nu este neînsemnată și de neluat în seamă. De vom fi neglijenți în cele mici sau ne vom apropia de ele fără să le dăm importanță, evoluția firească ne va conduce înspre pericole sau căderi mai mari pe care nu le vom putea depăși pentru negrija pe care am dovedit-o față de, aparent, cele mai neînsemnate. Pedagogic, ni se cere atenție față de orice tentație, atitudine incorectă sau greșeală, oricât de mică, pentru a nu cădea în cele mai complicate, mai grave, mai grele.
Ultimul principiu vizează modul în care îl vedem pe cel de lângă noi. Sfântul Isaac Sirul este generos în exprimare și ne indică un drum în consecință: „Silește-te când te întâlnești cu aproapele (a se citi: colegul tău), să-l cinstești mai presus de măsura lui”. Pare destul de surprinzător acest cuvânt, mai ales în lumea noastră unde Eu, persoana I, devine mereu punctul de referință. Două sunt posibilele explicații pentru o astfel de indicație: a-i da cinste mai mult decât merită celui de lângă tine, mai întâi și la nivelul de jos, pentru că în felul acesta vei beneficia din partea acestuia de un comportament pașnic, dar, în al doilea rând, mai ales, așezându-te smerit pe locul doi, vei avea în minte faptul că Dumnezeu Însuși este Cel care ne cinstește mai mult decât cineva ar merita. A-i da celuilalt cinste mai mare decât ar merita este însuși comportamentul lui Dumnezeu.
Așadar, cele cinci reguli, așa numite de „dezvoltare organizațională”, le-aș exprima sintetic, concluzionând, în felul acesta:
- Muncește ca pentru Dumnezeu, fără să cauți recunoaștere și onoruri, pentru a fi mereu fericit;
- Vindecă-te mai întâi pe tine și de abia apoi acceptă să fii cinstit, pentru a nu fi rănit și mai tare;
- Împarte povara ta cu Dumnezeu, ca să fii liniștit în mintea ta;
- Fii atent la cele mici, ca să te descurci, la vreme, și în cele mari;
- Cinstește-l pe cel de lângă tine mai presus decât merită, pentru că Însuși Domnul te cinstește pe tine mai presus de măsura ta.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
