Despre părinți și copii în parabola Fiului risipitor. Aspecte introductive
Cuvântul lui Hristos este singura grăire nemincinoasă, pentru că este însoţită de realitate, este pătrunsă de viaţă. El Însuși a zis: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și sunt viaţă” (Ioan 6, 63). Și Hristos este singurul învăţător nemincinos, pentru că ceea ce spune refl ectă sau devine realitate. În cazul Său, cuvântul își află deodată fapta care îl însoţește, nu există distanţă și nici timp între agrăire și lucrare. De aceea, Sfânta Scriptură și, în mod special Evanghelia, este socotită „Cartea cărţilor” și, aș zice, singura istorie adevărată care-l refl ectă întru totul pe om și viaţa, în general, și Îl descoperă pe Dumnezeu în lume, atât cât omul poate primi. Într-o exprimare plastică și deopotrivă duhovnicească, Scriptura este spovedania lui Dumnezeu către om, pentru ca acesta din urmă să-L poată (re)cunoaște pe Părintele Său.
Mai mult decât atât, Scriptura este semnul dragostei prin pecetea jertfei C(c)uvântului – C(c)uvântul s-a frânt și s-a împărţit tuturor spre hrană vie. Din episodul comeseniei Apostolilor Luca și Cleopa la Emaus cu Domnul, înţelegem lămurit că valoarea deplină a cuvântului se descoperă tocmai în actul euharistic al frângerii și cuminecării, în participarea la jertfa lui Hristos. Aici cuvântul devine „bun de mâncat”, hrană pentru viaţa de aici, dar, mai ales, pentru cea viitoare: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca 4, 4). Scriptura este hrană tare pentru noi, aici, pentru cât ţine viaţa, dar și pentru Împărăţie.
Fiind „spovedania” lui Dumnezeu, înseamnă că are un caracter sintetizator, ne spune doar ceea ce ne este necesar. Și, în consecinţă, lectura ei presupune o asumare personală, de vreme ce însăși spovedania cere acest lucru. Altfel spus, Scriptura este o unică poveste de dragoste dintre Dumnezeu și fiecare om în parte. Este povestea mea. Astfel, este importantă în general, dar și în special, prin caracterul personal pe care îl are.
Cuvântul scripturistic se citește în biserică, dar se citește și acasă. Mi-a rămas în minte icoana frumoasă de oarecând, avându-i în centru pe tata sau pe mama, care citeau cu voce tare cuvântul lui Dumnezeu pentru întreaga familie. Într-o atmosferă de evlavie, însoţită de atenţie și de căldura căminului, toţi cei ai casei Îl primeau pe Dumnezeu înlăuntrul lor printr-un act de cuminecare într-o atmosferă familială. Se contura o „mică biserică domestică” sau „Biserica în mic”. Dumnezeu le vorbea și devenea unul dintre ei, în familie, și apoi în lume. Rolul Său era unul de neînlocuit – era „Părintele”, prin excelenţă. Era tata, era mama, însă deasupra lor era „Tatăl cel ceresc”, model de părinţie desăvârșită, care însoţea peste tot și ocrotea mereu. Și în felul acesta, primul contact cu El se întâmpla în variantă familială. Omul este greșelnic, însă El este bun și pe toate le face bune.
După acest contact „metodologic” cu „Dumnezeu – Tăticul”, cea de-a doua întâlnire familială cu El s-a întâmplat odată cu lectura parabolei „Fiului risipitor”. Pentru a creiona în mintea noastră, a copiilor, cum se comportă un tătic bun în cazul unor acţiuni nepotrivite ale copiilor, se făcea mereu apel la această povestire, cu valoare de paradigmă. Atunci înţelegerea era destul de simplistă, grosieră chiar, în cheie ușor moralistă, dar nu lipsită totuși de scop pedagogic. Ceea ce timid se înţelegea atunci, s-a conturat mai târziu – povestirea „fiului risipitor” reprezintă sinteza evangheliei. Nu puţini au fost cei care au afirmat că, dacă întreaga Scriptură ar dispărea și ar rămâne doar această parabolă, ne-ar fi suficient să cunoaștem cine este Dumnezeul nostru. Chipul paternităţii descris aici este cea mai completă formă prin care Dumnezeu Își descoperă omului identitatea Sa: „Dumnezeu dragoste este” (1 Ioan 4, 8). Este cel mai cuprinzător chip al dragostei, atât cât omul o poate primi și experia. Când zici „părinte”, zici dragoste desăvârșită. Tocmai de aceea, taina mântuirii este descrisă în această povestire sub forma unei relaţii de paternitate și filiaţie, ca imagine „în oglindă, în ghicitură” (1 Corinteni 13, 12) a realităţii eshatologice.
Dacă această imagine este fereastră către realitatea viitoare, înseamnă că elementele sale, în plan uman, sunt suficient de puternice în a exprima o realitate imediată, necesară, care stă la baza unei vieţi sociale sănătoase. Este vorba de familie, părintele și copiii săi, relaţiile care se stabilesc între ei și transformările ce survin în și din aceste relaţii.
Anul acesta a fost dedicat de către Biserica noastră pastoraţiei părinţilor și copiilor, cu referire directă la situaţiile și provocările pe care le aduce societatea contemporană. De modul de înţelegere a acestei instituţii fundamentale și de relaţiile care se stabilesc înăuntrul ei depind atât prezentul, cât și viitorul societăţii noastre. Paternitatea și filiaţia nu sunt constructe sociale, așa cum se argumentează în dialectica lumii postmoderne, ci refl ectă modul de existenţă al lui Dumnezeu Însuși, prelungit în viaţa socială. Prin venirea lui Hristos în lume, omul redobândește calitatea de fiu al lui Dumnezeu și frate al lui Hristos, și-L poate numi de acum pe Dumnezeu „Tată”.
Tatăl este cel care dă naștere. Tot el este cel care crește și protejează și, la vreme, renaște sau chiar înviază. Calitatea care îl însoţește permanent și îi oferă o astfel de putere este tocmai dragostea pe care o dăruiește total, neschimbător și necondiţionat. Dragostea vine deodată cu viaţa lui, de aceea nu crește și nu se diminuează, exprimându-l în tot ceea ce el este. Începe să iubească chiar înainte de a da viaţă, la fel se întâmplă atunci când naște, însă, această părtășie este și mai vizibilă atunci când renaște și înviază.
Pentru a argumenta cele afirmate, pe parcursul acestui an, ne vom folosi de această povestire cu valoare de sinteză evanghelică – parabola „fiului risipitor”, sau, mai degrabă, a „tatălui mărinimos”. Acest tată bun își dorește învierea ambilor copii, a celui mic, care murise prin starea de dezordine morală, prin singurătatea și izolarea socială pe care le trăia, dar și a celui mare, care se asfixiase prin neînţelegere și frică de a se bucura de viaţă, de a se bucura de lume. Proclamarea biruinţei învierii în cazul fiului cel mic este limpede: „mort era și a înviat, pierdut era și s-a afl at” (Luca 15, 24). Dar și chemarea la viaţa adevărată a fiului cel mare este la fel de evidentă: „Tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt” (Luca 15, 31), „bucură-te de ele, ca un om viu ce ești sau ai putea fi ”. Secretul învierii este participarea la dragostea Părintelui.
În aceasta rezidă chemarea parabolei, miezul evangheliei și vocaţia omului, în general. Trăiești și te bucuri atât cât iubești. Se revelează, pe de-o parte, modul de raportare a lui Dumnezeu faţă de om – „până la sfârșit i-a iubit” (Ioan 13,1), iar pe de altă parte se proclamă șansa omului de-a fi primit de Dumnezeu în orice condiţii, atâta timp cât se bucură de calitatea de fiu, și-și mai dorește să petreacă în proximitatea și protecţia Tatălui. Punctul de început, de referinţă și de stabilitate a parabolei este imaginea tatălui, dar și finalul deschis se descrie în aceiași termeni – „copiii” sunt chemaţi să participe la dragostea părintească a lui Dumnezeu și, la vreme, să devină ei înșiși părinţi, iubind asemenea Lui.
În contextul acestui an omagial, îmi doresc ca, lună de lună, să ne oprim, pornind de la această parabolă, la una sau alta din calităţile tatălui în relaţia cu fiii săi, încercând, prin aceasta, să ilustrez șansa noastră de a fi copiii unui astfel de Dumnezeu și împreună să deschidem drumul către o poveste personală de întoarcere acasă. Acest drum invers rămâne posibil fie și după deznădăjduite rătăciri sau chiar după o ședere fără bucurie în casă. Aceasta este vestea cea bună, anticamera mormântului de unde vine învierea cu bucuria ei – „că din moarte la viaţă și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi” (Canonul Învierii).
Hristos a înviat, bucuria mea! Hristos a înviat, bucuria noastră!
† BENEDICT Bistriţeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
