De-a lungul periplului duhovnicesc alături de Sfântul Isaac Sirul, într-o lectură sentențială, dorită la timpul prezent și pentru tineri, voi face în acest moment o staționare necesară, dar și nobilă, asociind-o lunii august, timp dedicat cu precădere Maicii Domnului, ce culminează cu sărbătoarea adormirii sale. Indiferent la ce autori am privi, atunci când se referă la Fecioara Maria, exprimând o teologie a mântuirii, folosesc același vocabular, într-o descriere generoasă, un ton cald și o formulare intens evlavioasă. Punctul de plecare este însuși textul evanghelic, care deși în puține detalii, explicit, dar, mai ales, implicit, ne-o prezintă pe Maica Domnului în proximitatea Fiului său, ca cea prin care Dumnezeu se numește pe Sine Emanuel, înde-aproapele omului, arătând prin ea „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (Romani 16, 25; Coloseni 1, 26)[1] celor de pe pământ. Într-o exprimare mai exactă, Fecioara Maria este cea prin care Dumnezeu poate fi văzut de om, iar calea prin care se întâmplă acest lucru ne este indicată de comportamentul și de personalitatea ei.
Voi cita în continuare un text al Sfântului Isaac, unde acesta, într-un mod sintetizator, indică rolul Maicii Domnului în teologia ortodoxă, cu trimiteri evidente și directe către viața duhovnicească, asumate într-o lecție personală și la timpul prezent. Cu referire la vremea Întrupării și la cea prin care s-a realizat această lucrare a lui Dumnezeu, acesta afirmă: „Acum, când harul Lui s-a vărsat peste lume prin venirea Lui, nu a coborât în cutremur, nu în foc, nu în glas înfricoşător şi puternic, ci ca ploaie lină şi ca picătură ce picură lin pe pământ. Şi s-a arătat vorbindu-ne nouă în alt chip. Aceasta s-a petrecut când a acoperit ca pe o comoară mărirea Lui sub acoperământul trupului şi a vorbit între noi cu noi, prin acoperământul pe care şi l-a întocmit cu voia Lui din sânul Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu Maria, pentru ca văzându-L pe El ca fiind din neamul nostru şi vorbind cu noi, să nu ne înspăimântăm de vederea Lui”[2].
Pornind de la acest text, voi face câteva sublinieri teologice și voi așeza câteva accente în cheie practică imediată, încercând o creionare a personalității Maicii Domnului și, în felul acesta, indicând câteva elemente legate de creșterea noastră duhovnicească. Textul citat ne indică limpede că întreaga lucrare de mântuire pornește de la smerenie, „veșmântul lui Dumnezeu”[3], prin care, Fiul Său, la timpul total (Galateni 4,4), Se golește pe Sine, Se smerește, Se face rob și asemenea oamenilor și ascultător până la capăt (Filipeni 2, 7-8). În termenii Sfântului Isaac, acest moment este realizat prin ascunderea tainică în trupul Său a comorii măririi Sale, numit „acoperământ întocmit din sânul Fecioarei”, prin propria Sa voie. Exprimarea permite concluzia unei noi creații a omului, care ce întâmplă în Hristos-Noul Adam, prin participarea liberă a Fecioarei Maria-Noua Evă, terminologie tipologică prezentă în tradiția biblică și patristică, cu precădere cea siriacă.
Lucrarea Întrupării se desfășoară în tăcere, discret și misterios. Taina este cea care învăluie lucrarea mântuirii și tot taina este cea care o înveșmântează duios și delicat pe Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Viața ei se desfășoară mai mult înăuntru decât în afară, asemenea unui aisberg, care se vede puțin și mai mult rămâne ascuns, iar frumusețea ei vine tocmai din acest echilibru de părți inegale, reflectând cele ale Împărăției față în față cu cele ale lumii. De aici și primul indiciu în calea vieții spirituale – taina se lucrează și se trăiește înăuntru și bucuria se dobândește și se păstrează numai în această paradigmă. Despre Maica Domnului, Evanghelistul Luca afirmă în două rânduri: „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19, 51), argumentând viețuirea sa tainică, isihastă, ascunsă de ochii lumii, descrisă în termenii excelenței, în culorile smereniei, a delicateții și a discreției cu privire la lucrarea lui Dumnezeu cu ea. Maica Domnului Îl apropie pe Domnul de noi, ni-L arată vorbind în mijlocul nostru și cu noi, Îl descoperă ca unul din neamul nostru, lucru radical nou, total surprinzător și cu efecte definitive. Accentul pe care îl pune Sfântul Isaac se referă, mai ales, la posibilitatea de a-L vedea față către față, și acest lucru fără a ne înspăimânta pe modelul Vechiului Legământ – „Nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască” (Ieșire 33, 20), indicând scopul și ținta omului pe pământ – vederea lui Dumnezeu. Această „noutate” arată o schimbare și o diferență desăvârșită dintre cele vechi și cele noi, dintre cele dinainte și cele de acum, prin acel „alt chip”, așa cum apare la părintele filocalic.
Vederea lui Dumnezeu și modul în care aceasta se întâmplă în viața omului ne sugerează cel de-al doilea indiciu al vieții spirituale prezent în acest fragment. Născându-l pe Domnul, Maica Domnului este cea prin care harul s-a revărsat în lume, oferind posibilitatea reîntâlnirii omului cu Acesta. Venirea și primirea harului presupune un context adecvat și o cale specifică, excluzând orice nepotrivire. Pornind de la experiența Profetului Ilie pe Muntele Horeb (3 Regi 19, 11-12), Sfântul Isaac indică această situație de nepotrivire în termeni de cutremur – ca sforțare agresivă sau silire peste măsură în cele ale vieții ascetice personale; de foc – ca suprasolicitare mincinoasă și entuziastă a puterilor omenești; de glas puternic și înfricoșător – ca accent în cele exterioare, cu caracter parțial și temporar. Calea specifică, „potrivită”, pentru vederea lui Dumnezeu în har este „ploaia lină” și nu doar atât, ci și „picătura ce picură lin” pe pământ, desemnând delicatețea și frumusețea unei astfel de întâlniri, până în detaliu. O astfel de cale se potrivește și cere un „mediu prielnic” pe care îl descriem drept noblețe duhovnicească, ca adevărat „spațiu receptor” al harului dumnezeiesc. Această experiență presupune curăție sufletească și simplitate duhovnicească, care asigură potrivirea cu „metodologia” lui Dumnezeu și stabilirea unei legături neîntrerupte cu El. Peste o astfel de descriere se suprapune la modul total Fecioara Maria, icoana nobleței desăvârșite. De aceea se și arată drept „cea plină de har”, ca una care, devenind așezământul nobleței, se arată deopotrivă biserică a lui Dumnezeu, Care este izvorul harului. Înțelegem, pornind de la chipul luminos al Maicii Domnului, că cele duhovnicești se desfășoară de-a lungul unei neîntrerupte exersări și adânciri într-ale nobleței, ca singură cale posibile pentru întâlnirea cu Domnul în vederea Lui față către față.
Sintetizând și concluzionând, voi afirma că Sfântul Isaac Sirul o indică pe Fecioara Maria drept icoană desăvârșită a omului duhovnicesc, sugerându-ne în consecință și două coordonate esențiale, pornind de la personalitatea ei, cu valoare de legi în viața duhovnicească. Este vorba de accentul pe o viață lăuntrică, într-o ierarhie clară a Împărăției față de cele care-i urmează. Iar, în al doilea rând, nevoia de a ne exersa într-un comportament nobil, delicat și sensibil, ca „mediu necesar” pentru lucrarea harului.
„Cea plină de har” să ne învețe calea și să ne fie tovarăș în această perioadă duhovnicească intensă pentru a primi și noi harul cel înnoitor și de viață dătător!
[1] Troparul Născătoarei, glas IV.
[2] Filocalia X, București, EIBMBOR, 1981, p. 106.
[3] Filocalia X, p. 105.
