Proorocul Isaia, profetic, ne spune că sunt șapte daruri ale Duhului Sfânt: „Și se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhului sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe. Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu” (Isaia 11, 2-3).
Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune că sunt zece daruri ale Duhului Sfânt: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni 5, 22-23).
Aceste daruri lucrează în Biserica întemeiată la Rusalii (Faptele Apostolilor 2). Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că „Duhul S-a coborât dând ființă Bisericii și rămâne în ea, menținând-o, pentru că firea noastră a fost înălțată pe tronul dumnezeiesc, sau total penetrată și făcută transparentă de ipostasul Logosului. Ca atare, Biserica s-a umplut de Duhul ca ipostas, în urma morții suportate și a Învierii, prin care S-a făcut ea însăși deosebit de penetrantă în ființa noastră”[1].
Creștinul practicant simte lucrarea Duhului, primit prin Sfintele Taine, și se simte bine. De aceea, într-un cântec duhovnicesc zice: „Cobori, cobori la noi,/ O, Duhule Preasfânt, cobori./ Tu, cel ce răsari florile,/ Și răcorești pădurile;/ Munții, apele, stâncile, sunt lucrul Tău,/ Tu ești azi Dumnezeul meu”.
Sfântul Siluan Athonitul zice la un moment dat: „Fericiți suntem noi, creștinii ortodocși, căci Domnul ne iubește și ne dă harul Duhului Sfânt și în Duhul Sfânt ne dă să vedem slava Lui. Dar pentru a păstra harul trebuie să iubim pe vrăjmașii noștri și să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate necazurile noastre”[2].
Pentru ca harul Duhului Sfânt să rămână cu noi trebuie să fim buni, să-i iubim pe vrăjmașii noștri. Pragmatici fiind și străduindu-ne să nu-i urâm, poate reușim. Dar chiar să-i iubim? Da! Chiar să-i iubim, dacă vrem să nu pierdem darurile Duhului Sfânt.
Ne este limpede că trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le face. Dar să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru boală, pentru încercări? Da! Chiar să-I mulțumim dacă nu vrem să pierdem darurile Duhului Sfânt.
Lipsit de darurile Duhului Sfânt, omul devine orb duhovnicește. „Orb este cel ce îngrămădește comori în această lume; aceasta arată că sufletul lui nu cunoaște pe Duhul Sfânt, nu știe cât e de dulce și de aceea se lasă înrobit pământului”[3].
Am cunoscut în viață și oameni care cu siguranță erau plini de harul Sfântului Duh. Dintre aceștia, menționez doi: părintele Paisie Olaru și părintele Arsenie Papacioc. Au fost și alții. Acești părinți cu siguranță puteau spune ca și sfântul Siluan: „Pentru a trăi, trupul nostru în fiecare zi are nevoie de hrană și de aer. Sufletul nostru însă, are nevoie de Domnul și de harul Sfântului Duh fără de care sufletul e mort”[4].
Oamenii duhovnicești sunt plini de harul Duhului Sfânt, de aceea te simți bine în prezența lor. Ei creează o atmosferă pe care nici nu ești în stare să o definești. Ei sunt buni și au o disponibilitate de a-i ajuta pe toți, în orice situație. Același sfânt părinte subliniază această realitate: „Când sufletul este plin de iubire dumnezeiască, în bucuria lui nesfârșită se întristează și se roagă cu lacrimi pentru lumea întreagă ca toți oamenii să cunoască pe Domnul și Tatăl lor ceresc. El nu cunoaște odihna și nici nu o mai dorește câtă vreme nu sunt toți în bucuria iubirii Domnului”[5].
Darurile Duhului Sfânt lucrează în om, dar omul trebuie să conlucreze cu ele. Lucrarea rămâne în om, dacă el conlucrează cu Duhul Sfânt. „Efectul se menține puternic până când există această colaborare. De aceea, Sfântul Apostol Pavel vorbește amestecat, când de daruri, când de lucrări ale Duhului încât nu se poate despărți între «lucrare», conlucrare și efect”[6].
Simplu spus, ca darurile Sfântului Duh să nu ne părăsească, trebuie să fim buni și să avem o viață duhovnicească.
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, II, E.I.B.M.B.O.R., București, 2003, p. 211.
[2] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994, p.89.
[3] Ibidem, p. 91.
[4] Ibidem, p. 90.
[5] Ibidem, p. 95.
[6] Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 2, E.I.B.M.B.O.R., București, 1978, p.329.
