Sunt multe darurile Duhului Sfânt. Sfântul Isaia pomenește de șapte (Isaia 11, 2-3). Sfântul Pavel pomenește de zece (Galateni 5, 22-23). De fapt, darurile Sfântului Duh sunt nenumărate. Un dar mare ne face Duhul Sfânt la Rusalii, întemeind Biserica. Citim în Faptele Apostolilor: „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat , împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt…” (F.A. 2, 1-4). Au început apostolii să vorbească în alte limbi și să-l propovăduiască pe Hristos. La predica Sfântului Petru, trei mii de suflete s-au convertit și s-au botezat.
Nucleul Bisericii era întemeiat. Iar darurile Duhului Sfânt în Biserică sunt multe: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni 5, 22-23). Biserica, în care lucrează Duhul Sfânt, este „stâlpul și temelia adevărului” (I Timotei 3, 15). Darurile Bisericii sunt darurile Duhului Sfânt, daruri spirituale, după care râvnesc toți credincioșii.
Oamenii neîmbisericiți s-ar putea întreba: ce-mi dă mie Biserica? Putem sublinia o sumedenie de daruri pe care ni le face Biserica. Biserica ni-l dă pe preot. Pe bună dreptate subliniază Arhiepiscopul Justinian că „secole îndelungate, când noi, românii transilvăneni, nu aveam nici voevozi, nici dascăli, nici nobili, el, preotul Bisericii lui Hristos, ne-a fost de toate: și îndrumător, și părinte, și învățător, și mângâietor. El niciodată nu ne-a părăsit. S-a născut dintre noi, a crescut și a trăit cu noi. A gustat împreună cu noi bucuriile și necazurile”[1].
Biserica ne dă numele de creștin[2]. Este cel dintâi dar pe care îl primim de la Biserică, în taina sfântului botez, și numele cel mai de cinste pe care poate să-l poarte un om. Pentru numele de creștin s-au nevoit întotdeauna oamenii lui Dumnezeu, și-au dat viața sfinții și martirii.
Biserica ne oferă credința mântuitoare. Credința mântuitoare este puterea duhului care ne eliberează de rău și ne duce la Dumnezeu, este „încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1), o învățătură unitară și armonioasă despre Dumnezeu și om.
Biserica ne dă posibilitatea vieții sfinte, prin cele șapte sfinte taine, prin slujbele dumnezeiești, prin virtuțile dumnezeiești și prin faptele bune. Curățirea sufletului întinat este privilegiul Bisericii. Biserica este așezământul harului, ea trăiește, lucrează și răspândește harul lui Dumnezeu. Când conștiința ne este apăsată din cauza păcatelor, Biserica este cetatea de scăpare în care ne curățim și ne ușurăm sufletește.
Biserica ne oferă comuniunea sfinților și ne pune în legătură cu cei plecați, mângâindu-ne cu certitudinea învierii și a reîntâlnirii cu ei. Ea ne încredințează că există o comuniune între cei care alcătuiesc Biserica luptătoare cu cei care alcătuiesc Biserica triumfătoare. Dragostea între noi și ei nu cade niciodată. Biserica este comuniunea de viață dintre toți cei răscumpărați, vii și adormiți.
Biserica ne pune la îndemână „cartea cărților”, Sfânta Scriptură, care este comoara Bisericii și cartea vieții. Sfântul Pavel ne spune că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate” (2 Timotei 3, 16). Sfânta Scriptură este asemănată cu o farmacie în care se află medicamente împotriva tuturor bolilor sufletești.
Biserica ne aduce pacea cu Dumnezeu. Cine are pacea lui Dumnezeu în suflet are și liniștea sufletească de mare folos. Cine este în vrăjmășie cu Dumnezeu, n-are pace în viață și nici liniște în suflet. Îl tulbură aducerea aminte a faptelor celor rele.
Pacea sufletului este o binecuvântare de la Dumnezeu și se revarsă în lume prin lucrarea Bisericii. Darurile Sfântului Duh sunt prezente și lucrează în Biserică. Iată ce ne dă Biserica, noi amintind doar o seamă de daruri ale Bisericii.
În lumea secularizată sunt și atitudini potrivnice Bisericii și chiar lui Dumnezeu. Îl voi cita pe Petre Țuțea, tot mai puțin amintit în ultima vreme: „Fără Dumnezeu, fără credință, omul devine un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”[3].
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] †Justinian Chira Maramureșeanul, Viața Maicii Domnului, Cluj-Napoca, 1986, p. 94.
[2] Ilarion V. Felea, Duhul Adevărului, Diecezană, Arad, 1942, p. 203.
[3] Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, Anastasia, 1992, p. 64.