Sfântul Pavel, în Epistola către Galateni, nu găsește alt prilej de laudă decât Crucea Domnului nostru Iisus Hristos: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14).
Prin jertfa Crucii lumea este mântuită. În convorbirea pe care o are Mântuitorul cu Nicodim, El subliniază acest adevăr: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). În slujba Utreniei spunem „că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea; totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”[1].
Că răscumpărarea noastră se face prin jertfa Crucii ne spune și Sfântul Pavel: „El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, și a dobândit o veșnică răscumpărare” (Evrei 9, 12).
Sfintei Cruci, în viața noastră spirituală, îi dăm o atenție aparte, o venerăm. Sfânta Cruce este instrumentul binecuvântat al răscumpărării noastre. Dacă înainte ea era instrument de tortură și de groază, prin sângele dumnezeiesc ce a curs pe ea devine instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv și pricină de mândrie și de laudă pentru creștini. Îl cităm din nou pe Sfântul Pavel: „Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).
De la începutul creștinismului s-a acordat un cult religios Sfintei Cruci, care ne aduce aminte de jertfa Domnului Hristos. Este adevărat că crucea originară, aceea pe care a fost răstignit Domnul Hristos, datorită împrejurărilor istorice dificile, va rămâne un timp dată uitării și îngropată sub temeliile templului păgân al lui Adrian, dar a venit timpul ca ea să fie descoperită[2].
Apologeții creștini din vremea aceea, secolele II și III, justifică cinstirea Sfintei Cruci. Semnul ei era făcut pe frunte, așezat la intrarea în case, pe biserici și pe morminte. Arheologia ne arată că semnul Crucii era gravat pe obiecte, prezent în picturile bisericești.
Devoțiunea față de Sfânta Cruce va crește odată cu secolul al IV-lea, mai ales datorită celor două evenimente ce au avut loc. Primul eveniment a fost apariția minunată pe cer a Sfintei Cruci pe vremea împăratului Constantin cel Mare. Un alt doilea eveniment a fost descoperirea Crucii originare de către Sfânta Elena[3].
Sinodul VII ecumenic, completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formulează oficial doctrina exactă a Bisericii în ceea ce privește cultul Sfintei Cruci. Crucea este nelipsită din toate locurile scumpe evlaviei creștine: în biserici, în casele credincioșilor, la mormintele celor dragi, la răspântii. Troițele românești au frumusețea lor și valoare artistică.
Reforma religioasă din veacul al XVI-lea i-a determinat pe protestanți și pe neoprotestanți să fie reticenți față de Cruce. Observăm însă că, mai nou, Crucea este prezentă și pe bisericile lor. De ce? Pentru că Crucea este semnul distinctiv al creștinilor și pentru a nu fi confundați cu musulmanii sau alte religii.
Indiferența față de Cruce poate veni și din secularizarea unora și din lipsa de preocupări religioase. Și, neavând aceste preocupări, le este totuna dacă oamenii au evlavie față de Cruce sau nu. Versurile pricesnei foarte cunoscute spun: „Cruce sfântă părăsită / Lângă margine de drum, / Coperișul tău se strică / Lângă creștinii de-acum”. Priceasna se termină însă optimist: „Dar credința mea îmi spune / Că mult nu va dăinui, / Printr-o tainică minune / Crucea tot va birui”[4].
Teologia Crucii o face Dogmatica, dar și cei cu dar de la Dumnezeu, prin versuri profunde, subliniază importanța ei. De exemplu, Traian Dorz versuiește: „Taină și Simbol și Jertfă, Stâncă de nezguduit, / Semn de teamă și putere, Steag în veci nebiruit. / Cheie care cele patru margini ale lumii-nchizi, / Brațul Milei și Dreptății care mântui sau ucizi, / Viu izvor al mântuirii pentru vii și pentru morți, / – Cruce, slavă cui te poartă, slavă Celui care-L porți”[5].
Spuneam că priceasna străveche deplânge neglijarea Crucii. Dar nu numai Crucea, ci și alte simboluri sunt neglijate din cauza secularizării. Vă dau un exemplu: steagul Uniunii Europene. Întemeietorii s-au inspirat din Sfânta Scriptură, cartea Apocalipsei, capitolul 1, primul verset. Aici este vorba de Maica Domnului, înveșmântată cu soarele, luna era sub picioarele ei, și pe cap purta cunună de douăsprezece stele.
Steagul este albastru, culoarea Maicii Domnului, iar pe steag cunună din douăsprezece stele, cei doisprezece apostoli, simbolul perfecțiunii și al întregului. Nu e vorba de douăsprezece state. Steagul are un profund caracter creștin, iar Uniunea Europeană este pusă sub ocrotirea Maicii Domnului. Cine-și mai aduce aminte de aceste adevăruri într-o lume care se secularizează?
Și totuși Sfânta Cruce ne adună și ne unește în jurul lui Hristos Domnul. Pe bună dreptate versurile spun: „Sub Cruce ne strângem, / Cu Crucea ne-nchinăm, / Hristos ne conduce / Oricând Îl urmăm”. Ne aducem aminte de toate acestea mereu, dar în mod deosebit la sărbătoarea „Înălțarea Sfintei Cruci” din 14 septembrie.
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Octoihul Mic, Sibiu, 1999, p. 37.
[2] Pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, E.I.B.M.B.O.R., București, 1997, p. 209.
[3] Ibidem, p. 211.
[4] Culegere Pr. prof. Vasile Stanciu, Cântați Domnului tot pământul, Renașterea, Cluj, 2017, p. 163.
[5] Traian Dorz, Din cele mai frumoase Poezii, Simeria, 2004, p. 101.
