Există în viața omului un „punct 0”, un timp al referinței, care determină un itinerariu în consecință. Calitativ vorbind, acesta depășește orice alt moment din viață și ține cât o viață și chiar mai mult. Când vine de sus, nu seamănă cu nimic altceva și are un caracter năvalnic, și totuși fără să strivească. Un astfel de moment este realizat și în viața Sfintei Fecioare Maria, de ambasadorul lui Dumnezeu, Arhanghelul Gavriil, icoana bucuriei. El o întâmpină în casa ei, delicat și tainic, „cu închinăciune”, făcându-i cunoscut planul dumnezeiesc sub chipul unei „oferte” neașteptate, nemaiauzite, ba chiar incredibile – ea însăși să se facă chivot din care să se nască Fiul lui Dumnezeu. „Cum va fi aceasta?”, se întreabă firesc, trăind această experiență învăluită de uimire, dar și încălzită de har. Iar starea de smerenie o împuternicește ca să poată intra în această lucrare minunată și o ferește de cădere în minciună – nu este în puterea omului ceea ce se întâmplă, ci este în voia și darul lui Dumnezeu. Și de aici se generează un itinerariu care se poate constitui într-o cale de urmat, o propunere de experiență cu valoare paradigmatică, oferită în perioada Postului închinat ei, „Odighitriei”, Maicii Domnului-Îndrumătoarea, „Condotierei”, Maicii Domnului-Conducătoarea.
Vom evidenția acest itinerariu în patru momente succesive, în care alternează lucrarea omului cu lucrarea lui Dumnezeu. Punctăm aceste etape sub chipul pregătirii, chemării, răspunsului și, în cele din urmă, lucrării.
Mai întâi este vorba de o pregătire, care reprezintă contextul sau începutul. Fecioara Maria se cunoștea și se vădea într-o desăvârșită curăție. Este punctul inițial necesar în orice itinerariu, dar este deopotrivă și o permanentă chemare, un proces. Această lucrare îi oferă omului starea potrivită pentru a-L auzi pe Dumnezeu și-i generează simțuri duhovnicești pentru a participa la taina și la lucrarea Lui în lume. În termeni evanghelici și cu referire la Maica Domnului, acest prim moment aduce cu sine conștiința vie și adâncă a prezenței lui Dumnezeu în viața sa – „Domnul este cu tine” (Luca 1, 28) și deodată un loc privilegiat în lume. Omul este ceva sau cineva nu de unul singur, ci stând sau acompaniat de Dumnezeu. De aici și lucrarea de căpătâi în viața ascetică – a căuta ca Dumnezeu să fie permanent prezent în viața noastră. Această încredințare de sus, simțită în profunzimea inimii, este cel mai bun antidot împotriva fricii, într-o așa-numită „cultură a fricii” contemporană și îndreptată către „omul fricii”, subiectul-produs al acestei culturi: „Nu te teme, Marie!” (Luca 1, 30). Este deopotrivă și vestea cea bună, nemincinoasă, verificată și verificabilă mereu în relația noastră personală cu Dumnezeu în Biserică – cel care are experiența prezenței lui Dumnezeu în viața sa nu se teme, ci trăiește mereu în pace și în bucurie. Este un om fericit.
Dacă Domnul este cu Fecioara Maria, consecința imediată este exprimată de mesagerul misterios: „Ai aflat har la Dumnezeu” (Luca 1, 30). Acest lucru confirmă calea rugăciunii ca dialog sigur și rapid cu Dumnezeu, „ai aflat trecere” la tronul Său. Cei aproape de Dumnezeu se bucură de „prerogativa” de a fi mereu ascultați, având instrumentele necesare unui astfel de dialog divin pe modelul Dumnezeu vorbește și omul ascultă, dar și invers, omul grăiește și Dumnezeu „pleacă urechea” la rugăciunea lui. De aceea, mereu apelăm la mijlocirile prietenilor lui Hristos, sfinții Săi, și, în mod special la Maica Domnului. Acest prim moment scoate în evidență participarea omului, printr-o pregătire generată de dorul neostoit după părtășia la viața dumnezeiască.
Cea de-a doua etapă este reprezentată de „propunerea” pe care Dumnezeu i-o face Fecioarei, și zicem omului, în general – „vei lua în pântece și vei naște fiu” (Luca 1, 31), și de aici, „vreau să vin în casa ta” (Luca 19, 5), să locuiesc în „templul tău” (1 Corinteni 3, 16-17). Hristos se naște din pântecele Fecioarei, devenind biserică. Dar dorește să se nască și să locuiască permanent în fiecare om, după icoana Sfintei Fecioare: „Fericit este pântecele care te-a purtat și sânii la care ai supt”, dar și „fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc” (Luca 11, 27-28). Această propunere aduce cu sine, mai întâi, lucruri mărețe – Îl va naște „pe Fiul Celui Preaînalt” (Luca 1, 32), prin adumbrirea Duhului Sfânt și pin puterea lui Dumnezeu-Tatăl (Luca 1, 35), devenind locul sălășluirii slavei lui Dumnezeu, biserică sfințită, templu al Împăratului Ceresc. Dar aduce și cruce – „prin inima ta va trece sabie” (Luca 2, 35). Aleasa/ alesul lui Dumnezeu trăiește deodată bucuria și crucea. Slava lui Dumnezeu este alta decât gloria omului. Amintim aici și cunoscuta icoană pe sticlă din Transilvania, unde Maica Domnului este reprezentată deodată cu crucea de pe Golgota, sugerând tocmai această componentă a chemării – măreția lui Dumnezeu se vede în smerenie și se trăiește și se câștigă prin cruce.
În al treilea moment intervine din nou omul, răspunzând chemării pe care o primește. „Iată roaba Domnului” (Luca 1, 38), este răspunsul Maicii Domnului, manifestându-și disponibilitatea față de chemarea lui Dumnezeu. Răspunsul său o așează într-o continuitate de viețuire și o consecvență de gândire – voia sa este voia lui Dumnezeu. De fapt, toată viața sa, dar și a omului duhovnicesc, în general, înseamnă a căuta voia lui Dumnezeu: „Învață-mă să fac voia Ta… Arată-mi calea pe care voi merge” (Psalmul 142, 8, 10). Într-o lume a voluntarismului, individualistă în alegeri și manifestări, o astfel de perspectivă este provocatoare și chiar scandalizatoare. Însă, în același timp, afirmăm, este verificată de om și confirmată de Dumnezeu. Voia omului, în istoria lui căzută, este viciată. De aceea, nu prezintă în sine siguranța adevărului. Este nevoie de o lucrare ascetică, care să limpezească mintea și să încălzească inima, în așa fel încât voința omului să depășească împrăștierea și diviziunile cunoștinței celei nedesăvârșite. Voința omului este chemată să urmeze voinței lui Dumnezeu, în așa fel încât să poată trăi fericirea de a cunoaște calea.
În plus, pe lângă ascultarea încrezătoare în Dumnezeu, exemplul Fecioarei mai descoperă o lucrare asociată – smerenia, ca formă premergătoare și acompaniatoare a dragostei, ce presupune încredințarea în brațele și grija Celui dorit. „Că a căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48), afirmă Sfânta Fecioară. Dumnezeu cel smerit are nevoie de o inimă smerită pentru a veni în viața cuiva. Smerenia presupune retragere, pe modelul „ca El să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30). Din nou, și această lucrare devine provocatoare pentru mentalitatea omului contemporan, care promovează „o dezvoltare personală” într-un mod obsesiv, în detrimentul lucrării smereniei, ca formă ascetică de realizare de sine prin micșorare și dăruire. Cine se poate face mic iubește și se bucură de dragoste.
În cele din urmă, a patra etapă se referă din nou la intervenția lui Dumnezeu, prin care Fecioara Maria devine biserică a Dumnezeului celui viu, (îm)plinire a profețiilor și a Rânduielii. Chivotul Legii sau Templul lui Solomon, ca locașuri ale slavei lui Dumnezeu printre oameni, se (îm)plinesc în templul Sfintei Fecioare, preacuratul său trup. Ea devine biserică, templu al Dumnezeului Celui viu, loc al prezenței lui Dumnezeu printre oameni. Maria este vasul preasfânt pentru „Cuvântul Întrupat”, pentru „Pâinea Vieții”, pentru adevăratul „Mare-Preot” (Ioan 1, 14; 6, 5; 6, 53-58). Dar este și Sfânta Sfintelor a prezenței lui Dumnezeu, de acum nu doar în așteptare profetică, ci în deplinătatea eshatologică. Extinzând, omul duhovnicesc devine biserică a lui Dumnezeu, cu valoare permanentă și într-un mod dinamic: „Noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (1 Corinteni 6, 16).
Maica Domnului este Biserica lui Hristos, chivotul lui Dumnezeu. Sărbătoarea adormirii sale, cea mai însemnată dintre praznicele închinate ei, în terminologia imnografică, descrie mutarea ei, biserică în Biserica din ceruri. Vom reda un scurt fragment dintr-o stihiră de la vecernia zilei: „Astăzi cerul își desface sânurile, primind pe ceea ce a născut pe Cel neîncăput de toate. Și pământul cel ce dă izvor de viață și binecuvântare se împodobește cu bună frumusețe”[1]. Ea însăși devine chip al Bisericii și, prin „părtășia cea de un neam cu cei ce prăznuiesc adormirea sa[2]”, ne cheamă să devenim biserici vii ale lui Hristos, pe modelul „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21): „Ridicați porțile și în chip frumos primiți pe aceasta, pe Maica Luminii celei pururi fiitoare!”[3].
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
[1] Mineiul lunii August, București, IBMBOR, 2003, p. 179.
[2] Ibidem.
[3] Mineiul lunii August, p. 177.
