Pe 2 februarie sărbătorim Întâmpinarea Domnului, adică praznicul anual al zilei în care Sfânta Fecioară Maria, conformându-se Legii (Levitic 12, 8), s-a suit la templul din Ierusalim, la 40 de zile după naşterea Domnului, pentru curăţirea ei, când dumnezeiescul Prunc a fost întâmpinat şi ţinut în braţe de bătrânul şi dreptul Simeon. Sărbătoarea are loc la 40 de zile după Naşterea Domnului, a Dumnezeiescului Prunc, şi de aceea e numită Întâmpinarea Domnului.
Bătrânului şi dreptului Simeon: „i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului” (Luca 2, 26). Niciodată el nu s-a îndoit de această descoperire, ci avea certitudinea întâlnirii. El aştepta mângâierea lui Israel. Cei mai aleşi oameni din Vechiul Testament trăiau cu nădejdea în venirea lui Hristos. Şi cu cât omul era mai ales, cu atât dorul după Cel aşteptat era mai mare. Dreptului Simeon Duhul Sfânt îi descoperise că nu va muri până ce nu-L va vedea pe Cel dorit.
Şi unde avea să-L întâlnească pe Cel dorit dacă nu la Templu?! Cu cât vremea trecea, dorul lui era tot mai mare. La început va fi mers la Templu nesprijinit, după trecerea anilor sprijinit în toiag, dar încrezător. Cine-l va fi văzut mereu aşteptând, îl va fi persiflat, dar ce-i păsa lui? El ştia că va să vină. Şi-n ziua în care poate lumea se aştepta mai puţin, a venit: „El L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 28-32).
Lucrurile s-au împlinit întocmai pentru că se bazaseră pe o promisiune dumnezeiască. Noi ştim că sunt şi promisiuni omeneşti care nu se împlinesc întotdeauna. În acest sens evocăm minunata poezie a lui Coşbuc: „Ideal”. Fata de împărat venise la fântână după apă. Un tânăr crai pregătit de luptă trecea şi i-a cerut apă. Mai mult, i-a promis că, la întoarcerea de la război, va veni şi o va lua de nevastă. Fata a venit la fântână a doua zi, a treia, o săptămână, o lună, un an, şi mulţi ani. Cosiţele i-au albit. Craiul terminase lupta, s-a întors pe altă cale şi s-a căsătorit cu o altă fată. Şi biata fată a murit lângă fântână: „A fost un gemet întreit / Din totul inimii pornit / Și-apoi o liniște de veci! / Din lumea asta într-alta treci, /Și nici nu știi, tu, om trudit, / Ce-i lumea-n care pleci!”[1]. Fata îşi pusese nădejdea într-o promisiune omenească.
Altceva este când îţi pui nădejdea într-o promisiune dumnezeiască. Ai certitudinea întâlnirii, aşa cum a avut-o Dreptul Simeon. De aceea facem o aplicare duhovnicească şi spunem că, aşa cum Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea cu trimiterea în lume a Fiului Său, aşa şi Hristos îşi va ţine promisiunea cu a doua Sa Venire.
În simbolul de credinţă repetăm mereu: „…Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii…”. Lucrul acesta îl credeam şi se va înfăptui, cu siguranţă, pentru că se întemeiază pe cuvântul lui Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Matei ne spune: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.” (Matei 25, 31-33)
Mântuitorul ne spune că ziua respectivă o ştie numai Tatăl, iar Sfântul Petru, văzând că unii se îndoiesc, ne spune că venirea întârzie pentru a le da cât mai multora posibilitatea să se pocăiască de păcate. „Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru noi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3, 9).
Aşa că avem certitudinea revenirii Lui, a învierii tuturor oamenilor, a judecăţii şi a vieţii veşnice.
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] George Coşbuc, Poezii 1,Cartea Românească, Bucureşti, 1982, p. 247.
