Pe 10 aprilie 1912, în casa lui Alexandru și Ana Ilie se auzea pentru a cincea oară scâncetul unui nou născut. Acesta era Constantin, nume de împărat și sfânt, care în iulie 1937 a fost primit sub mantia schimonahului Proclu Popa la mănăstirea Sihăstria. De atunci a purtat numele Cleopa și o întreagă țară vorbește despre actele sale de mare curaj duhovnicesc[1].
Părintele Cleopa Ilie a primit de tânăr călugăr povara administrativă. I-a cerut-o chiar Ioanichie Moroi, venerabilul stareț ajuns la 82 de ani, iar părintele, după o lună de rugăciune și meditație, a acceptat. Chiar dacă a fugit de preoție, din ascultarea față de duhovnic, s-a supus și a fost hirotonit diacon în 1944, 27 decembrie, și preot în 1945, 23 ianuarie. Tot în acest an a preluat oficial frâiele egumenale.
Pentru că rânduiala pusă la Sihăstria ajunsese vestită, Patriarhul Iustinian l-a trimis pe părintele Cleopa împreună cu 23 de călugări să reînvie mănăstirea Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu. Nu a trecut mult timp până când a mișcat lucrurile și acolo.
Dar anii 50, cum bine știm, au fost ani de aprigă prigoană comunistă, iar călugării de seama starețului de la Sihăstria, căutați și arestați. Părintele Cleopa s-a retras în munți[2]. După doi ani de pustnicie, la intervenția Patriarhului Iustinian, atât ieromonahul Arsenie Papacioc, cât și Cleopa Ilie au fost aduși la Patriarhie. După o perioadă petrecută în capitală și la mănăstirile din împrejurimi, părintele s-a reîntors la Sihăstria, urmând ca din 1954 să se retragă în pustnicie. A lăsat isihia abia în 1964, când obștea mănăstirii l-a trimis pe părintele Ioanichie Bălan să-l roage pe starețul lor de suflet să revină, lucru pe care l-a făcut pe 29 septembrie 1964.
De atunci, până în 2 decembrie 1998 a trăit pentru Hristos și pentru oameni, a slujit, a povățuit, a spovedit, s-a rugat, a predicat și a scris. Cu alte cuvinte a învățat cu timp și fără timp, împlinind ceea ce spunea sfântul Pavel, „dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învață, să se sârguiască în învățătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare” (Rm 12, 7-8).
În scaunul spovedaniei a avut de la simpli monahi la personalități ilustre, a cucerit cu aura duhovnicească, cu harul care iradia pe cel ce venea cu inima deschisă.
La fel ca ceilalți părinți, Cleopa Ilie era un buchet de virtuți. A uimit pe cei care l-au întâlnit prin puterea cuvântului său, prin râvna pentru propovăduire, iar efectele au fost uimitoare. Cei care l-au cunoscut spun că deși n-a avut multă școală, a fost un autodidact cum rar au întâlnit. Ce este acest dar al învățării? Cum se manifesta el la părintele Cleopa? Cum ar trebui să se manifestă harisma învățării în familiile noastre?
Programul zilnic al părintelui se desfășura astfel: „După ieșirea de la Sfânta Liturghie, dimineața, avea rânduială de chilie: rugăciune, îndeletnicire cu cititul și scrisul. Credincioșii, care veneau zilnic, îl așteptau într-o odaie anume, așezată în preajma chiliei, unde el mergea după amiază. Preoți, călugări din diferite mânăstiri, mame cu copii, credincioși dornici de cuvânt puneau întrebări, cereau sfaturi, însemnându-și cu grijă răspunsurile primite. În general, problemele se discutau public, liber, spre folosul tuturor. Problemele duhovnicești și cele cu caracter personal le lăsa la urmă. Convorbirile țineau ceasuri întregi, până seara târziu. Era o adevărată școală de catehizare, de îndrumare împotriva păcatului, împotriva prozelitismului sectar, pentru întărirea credinței ortodoxe”[3].
Harisma învățătorească a călugărului de la Sihăstria stă sub incidența cuvintelor Sfântului Pavel: „și pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorărilor, cârmuirilor, felurile limbilor” (I Cor. 12, 28).
Ce este acest dar al învățării și cum beneficiem de el?
Cuvântul evangheliei este transmis de preoți, iar ei au datoria de învăța. Nu toți au aceeași putere în cuvânt, pentru că nu toți trăiesc la fel. La fel și creștinii. Nu toți sunt la fel de ușor de învățat și nu rămân cu multe informații în mintea lor, pentru că nu toți au aceeași disponibilitate spre a învăța.
Și ce este dator să învețe iubitorul Scripturilor? Cuvântul și Adevărul! Cu alte cuvine preotul, ceea ce făcea atât de bine părintele Cleopa, îl învață pe credincios tainele credinței, iar cel din urmă le transpune în viață.
Prorocul Isaia îndemna „învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă!”(Isaia 1, 17) Simplu spus, în acest „învățați binele” se cuprinde legea viețuirii creștine.
Idealul învățării creștine este acela de a-L cunoaște toți oamenii pe Dumnezeu. Un asemenea moment va veni, îl anunță chiar Sfântul Pavel, „și nu va mai învăța fiecare pe vecinul său și fiecare pe fratele său zicând: Cunoaște pe Domnul! – căci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare al lor”(Ev. 8, 11)
Puterea învățătorească a părintelui Cleopa s-a văzut în numărul mare al celor care-l căutau; în curajul celor prezenți de a întreba; în dragostea părintelui de răspunde; în suspendarea timpului și, mai ales, în numărul mare de ucenici pe care i-a lăsat.
Că avem sau nu harisma învățătorului, noi suntem datori să învățăm și să ne lăsăm învățați. Pe cei din casa noastră îi învățăm, iar de la duhovnicul, preoții și de la cei din apropierea noastră, învățăm. În casă, pentru jumătatea noastră și pentru copii suntem învățători prin purtare, mai mult decât prin cuvânt, dar și prin cuvânt.
În cateheza viitoare ne vom apropia de chipul minunat al părintelui Benedict Ghiuș, minte luminată a Bisericii Ortodoxe, păstor smerit și duhovnic înțelept.
Pr. lect. univ. dr. Liviu Vidican-Manci
Inspector eparhial pe probleme de catehizare parohială
____________________________
Toate catehezele pot fi citite, integral, AICI
____________________________
[1] https://sihastria.mmb.ro/parintele-cleopa-ilie, accesat 18 iulie 2019;
[2] Petroniu Tănase, Icoane smerite, p. 49;
[3] Petroniu Tănase, Icoane smerite, p. 50; O descriere aproape similară găsim la Pr. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, II, p. 50.
