S-a născut într-o zi binecuvântată, în care durerea și bucuria se îngemănează, 14 august 1914 și a fost botezat Anghel. În 1932 a încheiat studiile la Școala de Arte și Meserii, Secția Sculptură în lemn. Tinerețea și-a petrecut-o în politică și administrație[1]. Interbelicul a fost dur și, pe alocuri, sângeros. A suferit mai multe detenții, 1938-1940, în dictatura antonesciană este închis de două ori, iar între 1941-1942 suferă alte două încarcerări. În închisoare l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, iar întâlnirea a fost benefică turnurii spre viața de mănăstire. A fost tuns în monahism la mănăstirea Antim din București, iar în 1950 s-a bucurat de primirea darului preoției. A stat aproape de marii duhovnici și mistici ai vremii, Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, Daniil Sandu Tudor[2]. Din cauza frecventării Rugului Aprins a fost arestat pe 14 iunie 1958 pe când se afla la Mănăstirea Slatina.
A fost eliberat în 1 august 1964, după ani grei de temniță în care a încercat să săvârșească Sfânta Liturghie, improvizând tot ce presupune obiecte de cult, dar crezând cu tărie în puterea ei salvatoare. În ianuarie 1976 a ajuns la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol unde a slujit mai bine de trei decenii.
Firea lui e descrisă de părintele Ioanichie Bălan, astfel: „cu neobositul duhovnic și Protosinghel Arsenie Papacioc din Schitul Sfânta Maria – Tomis este greu să poți sta de vorbă pe îndelete. Program zilnic de slujbă la biserică, spovedanie regulată a maicilor din obștea schitului, numeroși fii duhovnicești de aproape și de departe, care vin pentru cuvânt de folos, credincioși cu tot felul de probleme, săraci care așteaptă milostenie și oameni care vor să-l vadă pentru câteva clipe”[3]. Acesta era părintele într-o descriere scoasă din contextul istoric și plasată exclusiv în cel pastoral.
Trăim într-o lume în care, profitând de instrumentele tehnologiei moderne, răul e mult mai vizibil, erezia mai vocală, blasfemia mai propagată ca niciodată. În sufletul creștinilor se nasc stări dintre cele mai contrastante, mai paradoxale și, adesea anihilatoare ale iubirii. Nici în timpul în care a trăit părintele Arsenie nu a fost mai bine, dimpotrivă. Urâtorii de Dumnezeu se manifestau liber, aruncau în temniță pe cei care nu credeau și gândeau ca ei, prin urmare, dădeau toate motivele să fie urâți. Și i-a urât părintele? Cum se raporta părintele la defăimători, calomniatori, la cei ce nu-și iubeau aproapele?
„Cu iubire veșnică te-am iubit pe tine, zice Dumnezeu. Frate dragă, Dumnezeu din iubire te-a ales din mulțimea atâtor oameni. Ți-a dat viață și te-a așezat în lumea aceasta. Toți cu care trăiești sînt aleșii Lui pe care îi iubește și îi apără. Sînt lângă tine, ca laolaltă să vă iubiți și prin aceasta se va vedea teama și iubirea de Dumnezeu. Cerul și pământul și toate ființele strigă neîncetat că iubesc pe Dumnezeu. Soarele, luna, stelele, munții, izvoarele, florile și toată făptura se pare că strigă: „Iubiți pe Dumnezeu, iubiți opera lui Dumnezeu!”[4].
În frumusețea inimii sale, părintele de la Techirghiol îndeamnă în duh evanghelic la iubirea semenului, la iubirea naturii, la iertare.
Ce este iubirea? Cum o trăim între noi? Sfânt Scriptură ne dă de înțeles că este totul, că este cheia bunei înțelegeri, a păcii, a creșterii spre unirea deplină cu Hristos. Nu întâmplător Părintele Dumitru Stăniloae vorbește despre Sfânta Treime ca despre „structura supremei iubiri”. Adică, din Sfânta Treime rezultă iubirea, Ea este iubirea și cine iubește L-a descoperit pe Dumnezeu.
Dar iubirea, de cele mai multe ori, nu poate fi cunoscută decât în starea de jertfă. De aceea Mântuitorul acceptă jertfa, pentru a ne dovedi că ea este cea care trasează artera principală pentru iubire. Părintele Arsenie Papacioc spunea, „lucrul primordial în concepția creștină este jertfa; condiția ca să te mântuiești, respectiv ca să luminezi, este să știi să te jertfești. Apostolul Petru, la Schimbarea la Față a Domnului, I-a spus: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Să facem trei colibe…”. Parcă se îngemăna Cerul cu pământul. Însă Mântuitorul i-a răspuns: Bine, Petre. Dar, ce facem cu jertfa de pe Golgota?”. O asemănare cu ideea de jertfă este lumânarea: un fitil ca să lumineze trebuie să ardă. Condiția ca să luminezi este să te jertfești. Asta este explicația lumânării sau a candelei. Și dacă nu știm să jertfim, stăm pe loc”. [5]
Cum ne jertfim în relația cu ceilalți? Iertând! Ce înseamnă să ierți? Înseamnă să-ți lași inima să iubească.
Tot părintele Arsenie relata: „eram la închisoare și era acolo un om rău, foarte rău. Nu puteai să ai o relație cu el. Și am zis în inima mea așa: „Măi, ăsta are și el o mamă și mamă-sa îl iubește. Noi nu-l iubim. O, ce bine că îl iubește și pe ăsta cineva. Nu trebuie să ne complicăm judecând”[6]. Cu alte cuvinte să înțelegem că fiecare are dreptul la iubire și datoria de a iubi, doar că unii sunt făcuți să provoace iubirea semenului, iar alții să o ofere. Viața părintelui a fost un îndemn permanent la iubire și pace, indisolubil legate. Cel care iubește oferă pace, iar pacea sporește înțelegerea și pătrunderea lucrurilor.
Călugărul de la Techirghiol știa bine că iubirea este în ADN-ul naturii umane, iar Sfânta Scriptură confirmă: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8). Dovada că l-a iubit pe Dumnezeu, Adevărul, mai mult decât orice, este un episod din temniță: „Am fost chemat, eu personal, de un colonel, că erau la Aiud zece colonei. Aveam un nume să zicem, pe acolo, că eram și preot și călugăr. Eram în haine de pușcăriaș să zic așa, smerit cel puțin în formă, și mă întreba colonelul să-i explic că există Dumnezeu. Zic: da, tovarășe colonel, existența noastră, suflarea noastră, inteligența, rațiunea, dovedesc aceasta, am început să-i explic. Astea-s făcute de un mare Meșter. Nu-s făcute la întâmplare. Sau cine le-a făcut? Și am continuat să-i explic: s-au făcut atâtea semne, Hristos a înviat… Dar dumneavoastră de ce nu credeți? Era o mare îndrăzneală din partea mea să-l întreb lucrul ăsta. Dar a trebuit să apăr Adevărul. Zice: războiul care s-a dus în Rusia, care a fost în numele Crucii, m-a convins că nu există Dumnezeu. – Ce în numele Crucii!? Nebunul ăla de Hitler a vrut să cucerească Rusia și a crezut că rușii o să-l lase. Și îi zic: Bine. Dar înainte de războiul ăsta de ce nu credeați? Și m-a întrebat: Care ți-e ultimul argument? – Sunt gata să mor. Am văzut că n-am cu cine, i-am spus. Și a început să urle: Luați-l! Luați-l![7].
Viața părintelui este o punere în practică a poruncii dumnezeiești „să ne iubim unul pe altul”, recapitulată de noi la fiecare Sfântă Liturghie.
În viața de zi cu zi întâlnim oameni de lângă care nu am vrea să plecăm. Pacea pe care o primim, liniștea, starea de bine într-un cuvânt, ne fac să îi iubim. Și îi iubim fără niciun efort, tocmai pentru că ei ne iubesc. Această pace izvorășe din iubire, așa cum punctam anterior.
Cu toate acestea în lume este multă durere și multă frământare. Acest lucru este provocat mai ales de faptul că doar așteptăm să fim iubiți și cu greu suntem dispuși să oferim iubire. Starea de așteptare fără rugăciune este o stare în care dăm timp ispitei să se întrupeze în păcat, gândului de supărare să ia chipul calomniei și mâniei, bănuielii să-i dăm forma certitudinii păcătoase. Cu alte cuvinte, iubirea cere proactivitate, mișcare înainte, către semenul nostru, împlinirea poruncii iubirii așa cum a făcut-o și părintele Arsenie Papacioc. Să-i ierți pe torționarii tăi, pe cei ce te-au jignit, bătut, batjocorit, este mai greu decât orice trăim noi în viața de zi cu zi. Și atunci, ce ne poate opri să iubim când calea s-a dovedit totuși practicabilă, dar, mai mult decât atât, mântuitoare?
Cateheza viitoare ni-l pune înainte pe blândul părinte Paisie Olaru, marele duhovnic al României.
Pr. lect. univ. dr. Liviu Vidican-Manci
Inspector eparhial pe probleme de catehizare parohială
____________________________
Toate catehezele pot fi citite, integral, AICI
____________________________
[1] Sorin Alpetri, Între timp și veșnicie. Viața părintelui Arsenie Papacioc, Editura Accent Print, 2014, pp11-21;
[2] Sorin Alpetri, Între timp și veșnicie. Viața părintelui Arsenie Papacioc, pp. 117-118;
[3] Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, II, Editată de Episcopia Romanului și a Hușilor, 1990, p. 609;
[4] Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, II, p. 620;
[5] Ne vorbește Părintele Arsenie Papacioc, vol. 3, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010, p. 66;
[6] Ne vorbește Părintele Arsenie, p. 43;
[7] O clipă inima mi se făcuse cer, p. 197.
