Părintele Dumitru Stăniloae s-a născut în apropierea Brașovului, la Vlădeni, într-o zi de 16 noiembrie a anului 1903. A stat aproape de marele mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan. A fost o minte sclipitoare, însetată de cunoaștere, prin urmare tinerețea și-a petrecut-o la studii în Grecia, Franța și Germania. După fortificarea intelectuală, s-a întors la Sibiu unde a predat Teologie Dogmatică și a rămas acolo până în 1947, când a fost dus la București. În 1932 a fost hirotonit preot, iar din 1931, tot ca o ascultare față de episcop, a început să scrie la Telegraful Român[1].
După plecarea la București, s-a apropiat de organizația de revigorare duhovnicească „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, iar, în ce privește opțiunile sale politice, nu s-a ferit să critice comunismul, fapt ce i-a adus ani grei de temniță. În 1956 a fost condamnat, împreună cu alți membri ai „Rugului Aprins” la 5 ani de pușcărie în temutul Aiud. Dacă mulți s-au plâns pentru perioada petrecută acolo, el mărturisește că a luat-o ca pe o cruce de purtat și că în anii de izolare nu a încetat să rostească rugăciunea inimii, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. A trăit alături de soția sa Maria până în martie, 1993, când ea a plecat spre veșnicie. În toamna aceluiași an s-a desprins și părintele de cele trecătoare și s-a alăturat celor nepieritoare[2].
În conștiința teologilor și preoților români a rămas ca personalitatea cea mai complexă a Bisericii Ortodoxe Române din secolul trecut. S-a remarcat prin hărnicie, fiind traducătorul din Sfinții Părinți cu cea mai vastă operă, iar cele mai cunoscute traduceri sunt Filocaliile. Pe lângă hărnicie, a fost un mare rugător și un practicant al exercițiului rugăciunii trupului prin metanie. Se spune că zilnic făcea atâtea metanii câți ani avea (paradoxul stă tocmai în faptul că în loc să scadă numărul de metanii, cu trecerea timpului, le creștea de la an la an). Nu numai că a scris și tradus teologie, ci a trăit teologic. A însușit cuvintele lui Evagrie Ponticul, pe care l-a tradus în primul volum din Filocalie, care spunea „teolog este cel care se roagă și cel care se roagă e teolog”.
Biserica Ortodoxă Română și-a arătat recunoștința față de el, prin editarea întregii opere, care se întinde pe mii de pagini. Scrisul l-a socotit parte din misiunea lui de preot, mod de aducere a oamenilor mai aproape de Dumnezeu.
Pentru că a fost atât de complexă personalitatea părintelui, am ales să ne apropiem de latura intimă a vieții lui duhovnicești, și anume, dragostea pentru rugăciunea lui Iisus.
Ce este rugăciunea? De ce ne întoarcem mereu la o întrebare al cărei răspuns îl știm? Credem că, atâta timp cât răspunsul nu devine parte din noi, nu-l știm cu adevărat.
Părintele Dumitru Stăniloae se raporta în felul următor la rugăciune: „Rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu. E o taină care se înfăptuiește ori de câte ori se roagă omul cu concentrare. Cel ce ajunge la o rugăciune neîncetată trăiește neîncetat în această taină. Prin rugăciune pătrunde omul ca un scafandru în adâncurile nesfârșite ale lui Dumnezeu, Care ca Persoană iubitoare rămâne totuși distinct de cel ce se roagă și îl menține și pe acesta distinct”[3].
Ce înseamnă unirea cu Dumnezeu? Înseamnă a îndumnezei firea, a avea gândul lui Hristos, cum spune Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 2, 16). Taina e continuă în măsura în care ne rugăm permanent: „Rugați-vă neîncetat! (1 Tes. 5,17). Iar rugăciunea neîncetată este „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Această rugăciune a fost iubită și practicată de părintele Dumitru Stăniloae, așa cum am consemnat mai sus.
Tot părintele spunea, ca unul care a cunoscut rugăciunea, că „gândirea la Dumnezeu, cu mulțumire și cu laudă și cu sentimentul responsabilității în raport cu aceste cuvinte ce ni le-a dat și ni le dă, devine o rugăciune continuă, o adâncire în taina lucrurilor, a persoanelor, o menținere în legătură cu Dumnezeu, o gândire la alte și alte puteri și înțelesuri pe care ni le comunică și o creștere a noastră prin toate acestea[4].
Se spune că în zilele noastre a slăbit rugăciunea. Se poate să fie adevărat, dar, raportat la timpurile nu demult apuse, persoanele care intră în bisericile noastre, care frecventează mănăstirile, care apelează la pomelnice a crescut semnificativ. Rugăciunea inimii este una dintre cele mai înalte forme de comunicare cu Dumnezeu și este practicată de toți cei care au călăuzitori buni. Măsura rugăciunii este dată de măsura iubirii dintre noi. Și barometrul este comuniunea dintre noi. „Căci așa cum o flacără se mărește pe măsură ce mai adesea punem lemne pe foc, tot așa și rugăciunea ce des se săvârșește cu adâncirea minții în Dumnezeu, trezește în inimă dumnezeiască dragoste care, înflăcărându-se, va înfierbânta omul lăuntric în întregime, îl va lumina și-l va învăța”[5].
Vom încheia acest episod prin sfaturile pe care părintele Dumitru Stăniloae le-a dat părintelui Petroniu Tănase, pe care acesta din urmă le-a consemnat:
„Fii optimist, încrede-te fără rezervă în dumnezeiasca Pronie.
Roagă-te necontenit, lasă-te în voia lui Dumnezeu, mulțumește-I pentru toate.
Bucură-te dacă Domnul te-a găsit vrednic de încercare. Suferința este de trebuință și pentru cel ce suferă și pentru mai binele lumii întregi.
Nu te lega de nimic din cele vremelnice.
Slujește pe aproapele cu toată dragostea și dăruirea; nu numai cât are nevoie, ci mai mult.
Fii pildă de viață creștină. Viața să-ți fie hotărâtă, fără compromisuri și confuzii, limpede.
Crezul tău să-ți fie viu: viață, nu teorie. Ești gata să mori pentru Hristos?
Nu pierde din vedere ținta spre care alergi; nu ne înecăm în marea vieții”.[6]
În cateheza viitoare vom avea în atenție chipul Părintelui Arsenie Papacioc sau Arsenie de la Techirghiol, a cărui viață este pilduitoare pentru cei ce încă nu au reușit să-i ierte pe dușmanii lor.
Pr. lect. univ. dr. Liviu Vidican-Manci
Inspector eparhial pe probleme de catehizare parohială
____________________________
Toate catehezele pot fi citite, integral, AICI
____________________________
[1] Andrew Louth, Gânditori ortodocși moderni, de la Filocalie până în prezent, trad.de Justin A. Mihoc, Cristian Untea și Lucian Filip, Doxologia, Iași, 2017, pp. 250-252;
[2] Andrew Louth, Gânditori ortodocși moderni, de la Filocalie până în prezent pp. 253-254;
[3] Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 669;
[4] Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 670;
[5] Sbornicul, p. 24;
[6] Petroniu Tănase, Icoane smerite, p. 58.
