În prima cateheză am avut parte de un vernisaj al chipurilor harnicilor și dăruiților părinți ce au slujit Biserica și lumea, atât prin faptă, cât și prin duh, atât cu mâinile, cât și cu mintea, atât cu dăruirea, cât și cu dobândirea.
Acum e timpul să ne apropiem de una dintre cele mai importante personalități ale Clujului dezrobit, ale Napocensis-ului românesc de după 1918, Nicolae Ivan. Pentru tineri acest nume nu spune nimic, iar, pentru părinții lor, foarte puțin, deși în ultimii ani eforturile Mitropoliei Clujului au fost însemnate în exercițiul de restitutio[1].
Într-un an dedicat tradiției, adică recunoștinței față de înfăptuirile părinților noștri, respectiv hărniciei și inteligenței, un om mai potrivit decât Nicolae Ivan, pentru noi, cei din Arhiepiscopia Clujului, nu se putea. Cine a fost, ce a realizat, cum a împlinit și cât de mult l-a interesat propășirea românilor transilvăneni, vom vedea în rândurile ce urmează, acestea constituindu-se și în argument puternic pentru alegerea unui atare portret.
Sibian de origine, părintele Nicolae nu a fost un vlădic oarecare, nici nu a pornit în viață ca unul care-și dorea scaunul vlădiciei. Așa cum atestă documentele vremii, s-a născut din părinții Ioan și Maria Ivan, într-o zi de mai, 17, 1855, în timpuri curajoase, vizionare și orientate spre binele comun, spre fericirea neamului. Localitatea de baștină, Aciliu, amintește cunoscătorilor, de Popa Ioan din Aciliu, fervent luptător pentru drepturile românilor și contestatar al dezbinării religioase a transilvănenilor din secolele XVIII-XIX[2].
A urmat cursurile Seminarului de la Sibiu, cunoscut drept seminarul andreian, l-a absolvit și, timp de 7 ani a fost învățător confesional în Săliștea Sibiului. În această perioadă, la vârsta de 25 de ani, în 1880 s-a căsătorit cu fiica notarului Ioan Jech, Maria, care a primit convertirea la ortodoxie, ea fiind în tinerețe romano-catolică. A avut bucuria hirotoniei diaconale în 1880 pentru a sluji arhiepiscopia. De la început viața i s-a dovedit a fi specială, dar nu ușoară. Puțin după nașterea unicului copil, o fetiță, soția i-a murit, iar prunca i-a fost, așa cum el avea să relateze, stâlp de sprijin: „de n-aș fi avut această copilă, Dumnezeu știe ce s-ar fi ales de mine. Ea m-a oțelit în puteri, dorul de a-i da ei creștere și a-i asigura viitorul, m-a împins la lucru, la cruțare și la o viață cât se poate de modestă”, avea să spună viitorul episcop al Clujului. De aici înainte, preocuparea îi va fi Biserica și fetița[3].
A fost ales, datorită calităților sale intelectuale și gospodărești, protopop al Albei Iulia, asesor consistorial și profesor de religie pentru copiii ortodocși de la Liceul de stat din Sibiu. Părintele Nicolae a fost cel care, inspirat de Dumnezeu, a cunoscut, încurajat și ajutat pe Octavian Goga, Ioan Lupaș, Grigorie Comșa, viitorul episcop al Aradului, Silviu Dragomir, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, și mulți alți elevi, care la maturitate s-au dovedit bărbați vrednici. Nu vom intra în detalii, dar ajutorul pe care l-a dat atunci tinerelor vlăstare, a fost întors însutit în perioada păstoririi la Cluj. Că vedea lucrurile foarte limpede, stau dovadă cuvintele rostite cu prilejul unei predici pe când era protopop al Albei-Iulia: „este bolnav un popor când trăiește asuprit de alții, pe când ar fi putut fi el domn și stăpân. Este bolnav un popor când nu prețuiește școala și biserica, ca pe niște așezăminte sfinte…este bolnav…când nu se supune celor mai înțelepți decât el, ci rămâne în starea cea de înapoiere în care s-a pomenit de veacuri, și nu dorește să se ridice, să se înalțe ca să țină pas cu lumea care înaintează”.[4]
În 6 decembrie 1921, cel care a luptat pentru sporirea atenției față de partea de Nord-Vest a Transilvaniei, a fost instalat ca episcop, după ce hirotonia lui poartă însemnul Maicii Domnului, 21 noiembrie. Nu avea sediu, nu avea biserici, nu avea Catedrală, Clujul ortodox avea chipul unui oraș vandalizat. O biserică la marginea zidului cetății medievale a Clujului, Biserica „Sf. Treime”, care până în 1933 a fost socotită catedrală episcopală[5]. Chiar dacă ne vine greu să credem „la venirea sa la Cluj, consistoriul noii episcopii nu avea decât o masă, două scaune, un dulap, un maldăr de acte și doi modești funcționari, iar ca locaș de rugăciune, o smerită bisericuță ce înfățișa vitregia trecutului nostru românesc!”[6]
A trecut la cele veșnice în 1936, 3 februarie, după ce Clujul a fost revoluționat prin hărnicie, prin dragoste de neam, prin bucuria de a sfinți biserici și catedrale, de a înființa reviste și școli, dintre care Academia Teologică, cea mai semnificativă.
Într-una din scrisorile trimise de omul de stat I. Lapedatu, încheie cu aceste cuvinte: „îți mulțumesc și voi fi fericit să te găsesc mereu așa cum te-am cunoscut o viață întreagă, muncind onest și devotat pentru biserică și popor”[7]. Hărnicia și devotamentul au fost al doilea nume al Părintelui Nicolae, deci ne întrebăm, ce fel de virtuți sunt acestea și de ce e bine să le urmăm chemarea?
Ce este hărnicia? Este virtutea prin care omul își înmulțește talantul primit. Cu alte cuvinte este calitatea omului de a se pune în slujba sa, a familiei și a întregii comunități. Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe tesaloniceni cu aceste cuvinte: „dacă cineva nu dorește să muncească nici să nu mănânce” (2 Tes. 3, 10), arătând cât de importantă este hărnicia.
Privind spre tipul de muncă plăcut lui Dumnezeu acesta este cu siguranță acela ce-i aduce slavă și cinste. Sunt și persoane harnice, dar care nu sunt mânate de virtutea hărniciei, ci a lăcomiei. Acolo nu se poate vorbi decât despre zbatere și chin. De multe ori pe aceștia îi găsim neîmpliniți și, cu cât acumulează mai mult, cu atât doresc mai mult. Acestea consună cu proverbul românesc „nu confunda hărnicia cu lăcomia și hoția cu istețimea”.
Hărnicia episcopului Nicolae Ivan l-a înnobilat, iar pe cei din jurul lui i-a întărit în nădejdea că dacă în fruntea obștii e un om vrednic, roadele nu întârzie să apară. Se spune că a venit la Cluj cu o valiză și a lăsat în urma lui o adevărată moștenire. Peste tot pe unde a fost a întărit edilitar și cultural comunitățile. Cea mai importantă realizare este catedrala mitropolitană din Cluj-Napoca, dar, la fel de importante, sunt catedralele din Turda și din Huedin, Biserica Sf. Nicolae din Cluj-Napoca, Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Bistrița, Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Năsăud, dar mai ales Academia Teologică din Cluj-Napoca. Toate acestea și multe alte realizări l-au recomandat în fața contemporanilor, așa cum spunea I. Lapedatu, ca pe un harnic și devotat ierarh.
Și în timpurile noastre munca și hărnicia sunt apreciate, am putea spune că pe alocuri chiar idolatrizate. Preferăm să muncim mult pentru a ne spori confortul personal, suntem apreciați la locul de muncă pentru că suntem harnici, dar, pentru a fi siguri că ceea ce facem e virtute, trebuie să ne răspundem la întrebarea, „cât timp îi aloc lui Dumnezeu în viața mea de om harnic și dăruit?” Dacă nu avem timp decât de muncă, iar de Dumnezeu deloc sau foarte puțin, să fim convinși că hărnicia nu e virtutea noastră, ci lăcomia e patima care ne domină.
În cateheza viitoare vom vorbi despre impresionanta viață a părintelui Dometie de la Râmeț, călugăr harnic și devotat, dar mai ales rugător și credincios.
Pr. lect. univ. dr. Liviu Vidican-Manci
Inspector eparhial pe probleme de catehizare parohială
_______________________________________________
Toate catehezele pot fi citite, integral, AICI
______________________________________________
[1] Nicolae Vasiu, Ioan Bunea, Episcopul Nicolae Ivan. Ctitorul reînviatei eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului (1855-1936), ed. a II-a îngrijită de preot Iustin Tira, Renașterea, 2015, p. 40;
[2] Nicolae Vasiu, Ioan Bunea, Episcopul Nicolae Ivan. Ctitorul reînviatei eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului (1855-1936), p. 41;
[3] Nicolae Vasiu, Ioan Bunea, Episcopul Nicolae Ivan. Ctitorul reînviatei eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului (1855-1936), p. 42 s.u;
[4] Nicolae Vasiu, Ioan Bunea, Episcopul Nicolae Ivan. Ctitorul reînviatei eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului (1855-1936), p. 48;
[5] Nicolae Vasiu, Ioan Bunea, Episcopul Nicolae Ivan. Ctitorul reînviatei eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului (1855-1936), p. 389;
[6] https://ziarullumina.ro/documentar/episcopul-nicolae-ivan-un-om-al-faptelor-13459.html, accesat la 20 iulie 2019;
[7] Nicolae Vasiu, Ioan Bunea, Episcopul Nicolae Ivan. Ctitorul reînviatei eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului (1855-1936), p. 389.
