Ne este la îndemână să-i admirăm pe sfinți, însă apropierea de aceștia devine uneori înfricoșătoare. Zicem lucrul acesta cu referire la modul lor total de asumare a credinței. În mod deosebit impresionează martirii pentru Hristos de la care transpare limpezimea minții, curajul, trezvia și disponibilitatea totală înspre a porni pe urmele Celui Răstignit, fără întârziere și necondiționat. Socotim că o asemenea întâlnire de tip paradoxal este singura vrednică de intensitatea și seriozitatea unei astfel de situații. Sfinții nu sunt prietenii noștri în sensul emoțional, ci, mai degrabă, în sensul clarificării lucrurilor din viața noastră și însoțirii pe un drum nou, cu suișuri provocatoare, iar dacă nu complet nou, cel puțin asumat în termeni maximi, de tipul mărgăritului aflat în țarină care merită orice investiție pentru prezervarea și punerea lui în valoare (Matei 13, 46). Această perspectivă argumentează seriozitatea vieții de sfințenie și noutatea față de orice altă viziune de tipul îmbunătățirii calitative a acesteia. Standardele sunt înalte, nenegociabile, de urmat pas cu pas din locul în care ne aflăm, însă fără a le ameliora mincinos și confortabil, de-a lungul străduinței noastre de a le îndeplini.
Există o succesiune care pornește de la „Sfântul care ne-a chemat” (1 Petru 1, 15), urmat de sfinții-prietenii Săi, cu precădere mucenicii, care se aseamănă întocmai prin viețuirea și, mai ales, prin moartea lor, Celui care i-a chemat, în corul cel mare al sfinților indiferent de slujire. Viața acestora devine criteriu de sfințenie, dar, mai ales, moartea lor, așa cum ne argumentează Sfântul Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Seriozitatea morții oferă sobrietate personalității lor și de aici interesul cu care ne apropiem de ei, dar, deopotrivă, teama de ceea ce aceștia reprezintă, prin itinerariul lor de sfințenie. Deodată cu exemplul pe care ni-l oferă se observă dificultatea unei vieți în duh evanghelic și nevoia unor alegeri fără echivoc în fața ofertelor de tip lumesc în viața personală.
Introducerea de până acum aș vrea să se constituie într-un preambul la acest eseu dedicat celui mai nou sfânt din eparhia noastră – preotul mucenic Liviu Galaction de la Cluj, de care ne apropiem cu dragoste, dar și cu foarte multă sfială. El întrupează seriozitatea Evangheliei în viața sa, coerentă cu principiile scripturistice, dar și într-o formă continuă, în fața ispitei compromisurilor comode, în timpul unui regim ucigaș. Dar, în același timp, și în moartea sa, întâmplată la închisoarea din Aiud, într-o zi de 8 martie 1961. Măreția icoanei sale se vede mai ales de aici, din umilința pe care a trăit-o, din paharul singurătății pe care l-a băut până la fund, din contactul cu agresiunea omenească fără măsură, din simțământul absurdului vieții pământești. Toate acestea nu au alăsat nici un spațiu pentru speranță în termeni omenești, însă au deschis unica poartă capabilă să ofere scăpare și adăpost pentru cei devorați de istorie, de gravitatea și absurdul acesteia. Crucea este cheia unei astfel de mântuiri.
Termenul cheie pentru acest eseu este cel de adăpost. Și aici intervine o notă foarte personală abordării. Din cercetările recente asupra biografiei sale aflăm că acest nou martir al Bisericii a locuit între anii 1952-1958 alături de familia sa în spațiul în care personal îmi desfășor activitatea de mai bine de cinci ani. Acest plus de informație oferă o încărcătură aparte la tot ceea ce presupune activitatea mea pastorală. Anul 1952 marca desființarea Institutului Teologic de la Cluj, părintele profesor Liviu Galaction fiind înlăturat de la orice activitate academică și transferat ca slujitor la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Bistrița. Mai mult decât atât, își va pierde și locuința de pe strada Tinodi, nr. 3 (actuala Doina Cornea, nr. 3), naționalizată de statul comunist. Tot în acest moment va trăi și prima umilință neașteptată din partea regimului, fiind arestat pentru o zi, în timpul unui examen, ca urmare a înscenării unui proces legat de un presupus furt al unui aparat radio. Și acest lucru, pentru a-l intimida și a-i distruge reputația, fiind considerat de potenții vremii cu „viziuni antidemocratice”. Împreună cu familia sa se vedea dat afară din casă, asemenea Celui care nu „nu are unde să-și plece capul” (Matei 8, 20). Primind adăpostire în curtea Episcopiei Clujului, va face naveta tot la a treia săptămână la Bistrița, slujind și predicând poporului lui Dumnezeu (fiind trei preoți slujitori în acea biserică) ca sacerdot, învățător și, mai ales, ca părinte. Și în acest răstimp se poate observa aceeași sobrietate, eleganță și responsabilitate. Va locui în acest mic apartament un răstimp de șase ani, iar familia sa pentru încă 14 ani, până în anul 1972. Extrem de important este de reținut și faptul că, în ziua de 21 noiembrie 1958, din aceeași locație a fost arestat și, ulterior, condamnat, sfârșindu-și viața ca martir în închisoarea de la Aiud.
Voi face acum pomenire de un pasaj foarte important din scrierile Sfântului Isaac Sirul. Un pustnic, probabil autorul însuși într-o exprimare autobiografică discretă, ia decizia de a umple pereții chiliei sale cu scurte texte duhovnicești, pline de conținut, din Scripturi și din scrierile Părinților, pentru vremuri mai complicate, în așa fel încât să fie, în acele momente, sursă de nădejde, curaj, răbdare, dar și de bună îndrăznire. Această perspectivă suprapusă simbolic peste situația Părintelui Liviu Galaction și noua sa locuință dă greutate spațiului în discuție și-l umple de semnificație. Se spune mereu că zidurile au povestea lor. Cu siguranță în acest context povestea lor este una dintre cele mai intense, cu întrebări dintre cele mai urgente, cu răspunsuri primite sau doar nădăjduite, cu trăiri dintre cele mai contradictorii, cu rugăciuni deznădăjduite, cu suferințe nemângâiate și, mai ales, cu înfățișări grave înaintea Domnului, a unui om și familia sa, care se încăpățânează să stea în spatele Domnului. Să Îi calce pe urme, intrând în logica crucii. Poate nu întâmplător, în urmă cu cinci ani, în acest spațiu am zidit un mic paraclis, stabilit ca punct de referință pentru orice activitate ce se va desfășura aici. Oarecând altarele se zideau pe morminte de martir. Simbolic vorbind și altarul casei respectă această exigență.
De acum putem să punem nume acestui loc – „casă de sfânt”. Zidurile încep să vorbească, de-a lungul unei liturghii a cuvântului, despre viață, despre curaj, despre jertfă, dar și despre bucurie. Ele indică iconic, cu putere, mai ales, un parcurs al sfințeniei, pe urma Celui Unul-Sfânt. Nu în termeni romantici sau nostalgici, ci într-un limbaj matur, grav chiar, la limita curajului de a-l primi. Și acest lucru, pentru că presupune crucea, Golgota, mai înainte de Tabor. Tocmai de aceea un sfânt mucenic exprimă o situație paradoxală, pe de-o parte, fascinează și atrage, dar, pe de altă parte, înfricoșează și pune la încercare. „Casa de sfânt” reclamă toate aceste indicatoare pentru un parcurs verificat, în termenii unei oferte evanghelice, pe care să fim însoțiți generos și deopotrivă delicat. „A locui împreună” ne oferă șansa la intimitate, la o călătorie alături, în așa fel încât drumul să ne fie mai ușor, mai sigur și cu roade bogate. Sfântul preot mucenic Liviu Galaction ne devine nouă celor din Cluj, mai ales, un astfel de reazem. Acum la prima sa prăznuire, în termeni liturgici, îi cerem cu încredere: „Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
