La început de februarie, la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, atenția ne rămâne îndreptată spre Sfântul și Dreptul Simeon. Bătrânul acesta credincios Îl aștepta de multă vreme pe Domnul Hristos. Ne spune Scriptura că „lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului” (Luca 2, 26).
O relatare pioasă ne spune că el ar fi fost unul dintre cei 70 (sau 72) de traducători ai Septuagintei, Vechiul Testament în limba greacă. Ptolemeu al II-lea Filadelful, regele Egiptului, a dorit ca Sfânta Scriptură să fie tradusă din ebraică în greacă. Se știe că pe vremea aceea, asemeni limbii engleze astăzi, limba greacă se bucura de o circulație universală. Regele Ptolemeu a luat legătura cu Marele Preot Eleazar, care i-a trimis câte șase traducători din fiecare seminție a lui Israel, în totalitate 70 (sau 72). Aceștia au primit odăi separate și, ca prin minune, la urmă, traducerile lor erau aproape identice. Scriptura veche tradusă în greacă, după numărul celor 70, s-a numit Septuaginta. Această traducere a stat la baza multor traduceri făcute ulterior în Biserică. Dreptul Simeon, când a ajuns la versetul „Iată, Fecioara, va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), s-ar fi îndoit de conținutul exprimat acolo. Și Duhul Sfânt i-a spus că nu va muri până când aceste lucruri nu se vor fi împlinit.
Când Maica Domnului cu Bătrânul Iosif, la împlinirea zilelor curățirii, după Legea lui Moise, L-au dus pe Pruncul Iisus Domnul „ca să-L pună înaintea Domnului” (Luca 2, 22), ne relatează Sfântul Luca faptul că „era un om în Ierusalim cu numele Simeon; și omul acesta era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, și Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2, 25).
Din îndemnul Duhului, când părinții L-au adus pe Pruncul Iisus la templu, a venit și L-a luat în brațe exclamând: „Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32).
Și proorocița Ana, în vârstă de 84 de ani, „venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor ce așteptau mântuire în Ierusalim” (Luca 2, 38). Cei doi bătrâni și mulți alții, la amurgul vieții lor, L-au întâlnit pe Hristos Domnul, pentru că Îl așteptau.
Ce calități avea Dreptul Simeon de s-a bucurat de acest dar? Putem enumera măcar patru, pe care Sfântul Luca le amintește în Evanghelia sa, în capitolul 2, versetul 25: era drept, temător de Dumnezeu, răbdător aștepta mângâierea lui Israel, era plin de Duhul Sfânt.
Simeon era drept în raporturile cu semenii săi. Cum va spune Sfântul Pavel mai târziu: „Dați deci tuturor cele ce sunteți datori: celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste” (Romani 13, 7).
Apoi Simeon era temător de Dumnezeu, era om cu frică de Dumnezeu. Când spui despre cineva că este om cu frică de Dumnezeu spui totul despre el.
Simeon aștepta și mângâierea lui Dumnezeu, așteptare care s-a finalizat cu întâlnirea cu Domnul Hristos. Și peste toate, ne spune Scriptura că „Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2, 25).
De-a lungul istoriei Bisericii au fost multe cazuri de bătrâni virtuoși care și-au încheiat viața întâlnindu-L pe Domnul Hristos. O să evoc un singur caz – Părintele Nicodim Măndiță. Mare duhovnic, preot misionar într-o seamă de parohii, scriind o mulțime de cărți și broșuri de învățătură pentru popor, ajunge să fie întemnițat în timpul comunismului. Este pus în libertate odată cu eliberarea deținuților politici.
Părintele Petroniu Tănase, în cartea „Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească”[1], i-a dedicat un eseu. Acesta ne spune că, după eliberare, s-a stabilit la Mănăstirea Agapia, unde fusese duhovnic, trăindu-și ultima perioadă din viață în liniște și smerenie. Era bolnav, dar limpede la minte și se ruga mereu.
Într-o seară, le-a spus celor două maici care-l îngrijeau: „Maicilor, stați de veghe în noaptea asta cu mine, căci dimineață, la ora 3, plec și am mare nevoie de rugăciune”[2]. Maicile s-au rugat, au citit acatiste, paraclise, psalmi, iar părintele se ruga și întreba din când în când cât e ceasul. Se apropia ora 3 și „Deodată chilia se umplu de o puternică lumină și vedeam lângă părintele, povestește una dintre maici, un arhiereu îmbrăcat în veșminte, având în mâini două sfeșnice, unul cu trei și unul cu patru lumânări. Noi am căzut jos de frică, dar am auzit pe arhiereu zicând: Părinte, de acum mergi cu noi! Iar părintele a spus atât: Doamne, cât Te-am așteptat!”[3] A dispărut și lumina și arhiereul. Părintele plecase în eternitate.
Modul acesta de a pleca îl putem asemăna cu invocația bătrânului Simeon: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace…” (Luca 2, 29) sau cu afirmația Sfântului Apostol Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea…”(2 Timotei 4, 8).
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Editura Bizantină, București, 2002.
[2] Ibidem, p. 100.
[3] Ibidem.
