Unul din roadele Duhului Sfânt este bucuria. În lista pe care ne-o oferă Sfântul Apostol Pavel, bucuria apare imediat după dragoste, ocupând locul al doilea în succesiunea acestora: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23). Dinspre în afară înspre înăuntru, bucuria este semnul cel mai vizibil și cel mai imediat al peceții Duhului Sfânt așezate peste om. Dar este și semnul continuității între Hristos și Duhul Sfânt, între lucrarea Lui și cea a Duhului. În mai multe rânduri, Hristos îi cheamă pe cei din jurul Său la bucurie, însă în mod special „oferta” bucuriei se vădește în arătările de după Înviere: „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată, Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9). Iar bucuria învierii va fi prelungită și darul permanentizat prin pogorârea Sfântului Duh în Biserică, dar și prin adumbrirea în viețuirea duhovnicească personală. În cartea Faptelor Apostolilor, autorul ne face cunoscut că, deodată cu Sfântul Duh, apostolii se umpleau de bucurie (Faptele Apostolilor 13, 52). Aceasta este viața Bisericii.
Bucuria este a Duhului Sfânt și noi înțelegem această bucurie ca stare, dincolo de efuziunile entuziaste de moment sau de durată, generate de plăceri materiale, fie ele și îngăduite. Și nu ne referim aici nici la bucuriile sufletești, legate de realizări familiale, relații între noi sau alte diferite forme de împliniri omenești. Ci bucuria Duhului descrie acea stare lăuntrică care odihnește, dă sens lucrurilor, lucrării noastre, și ne leagă de Împărăție. Bucuria este și pentru aici, jos, dar este și chezășia și pregustarea Împărăției de sus. Știm lucrul acesta din cuvântul Sfântului Apostol Pavel, grăind despre și dintru cele ale Împărăției: „Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). În felul acesta simțim lămurit cum Împărăția lui Dumnezeu se află de pe acum înlăuntrul nostru, între deja și nu încă (Luca 17, 21), ca bucurie, alături de iubire, pace și celelalte daruri ale Sfântului Duh, și că nu avem de așteptat viața de după moarte ca să o trăim, având acces încă de pe acum la ea, ca pregustare, însă nu mai puțin reală. Omul bucuros este omul Împărăției. Și de aici, cel care trăiește credința în „(D)duh și adevăr” (Ioan 4, 24) trăiește bucuria pe dinăuntru și o exprimă pe dinafară, vădindu-se întru cele ale Împărăției.
Așadar, starea de bucurie ține de prezența Duhului prin harul Său mângâietor și, pe linia aceasta, vedem sărbătoarea Rusaliilor însoțită de bucurie. Ucenicii, apropiații lui Hristos, după un timp al fricii, al deznădejdii, al neîncrederii, al singurătății, au primit bucuria Învierii lui Hristos. Însă această bucurie se pecetluiește și se permanentizează prin pogorârea Duhului, „al Doilea Paraclet”, și se răsfrânge peste întreaga lume. Ucenicii s-au umplut de bucurie, simțind că Împărăția a fost inaugurată în Biserică. Din triști, fricoși, singuri și neîncrezători ce erau, au devenit puternici, entuziaști, curajoși, dispuși și pregătiți de acum pentru propovăduirea Împărăției la toate neamurile, proclamând bucuria Duhului și întemeind Biserici ca „laboratoare ale bucuriei”.
Sărbătoarea Rusaliilor, este „ziua de naștere” a Bisericii prin adumbrirea Duhului, Care rămâne acolo pentru totdeauna. Această „Duminică Mare” se trăiește ca zi a purificării și a eliberării de păcate și frici, a înnoirii întru cele dinăuntru și întru cele din afară, dar și a revigorării personale și comunitare. Biserica suntem împreună, dar ca mădulare fiecare în parte. Și dacă lucrurile stau așa, înseamnă că această zi este un praznic al „bucuriei Duhului” și, în consecință, o invitație pentru noi la bucurie.
Din nefericire, omul contemporan nu mai reușește decât puțin să se bucure sau, dacă o face, bucuria lui este de scurtă durată. Deși nivelul de trai este mult mai ridicat ca înainte, totuși bucuria pe care o trăiește nu este direct proporțională cu starea lui materială. Nu mai știm sau nu ne mai putem bucura. Este o constatare. În contextul celor afirmate până acum, acest lucru ne conduce la o explicație – (in)capacitatea de a ne bucura este legată direct de (lipsa)/ prezența Duhului în viața noastră și acest lucru determină și înțelegerea noastră asupra vieții. Sfântul Serafim de Sarov exprima limpede faptul că scopul vieții omului pe pământ este dobândirea Duhului Sfânt. Dar ce ne facem când nici nu știm că este Duh Sfânt sau cine este Duhul Sfânt?! Absența Lui din viața noastră ne privează și de sensul vieții, de orientare, în general, de viziune sănătoasă asupra ei și, implicit, de bucurie. Și lucrul acesta chiar și atunci când vine vorba de generațiile tinere, pentru care bucuria și entuziasmul erau oarecând caracteristici permanente.
Pentru a-i da un sens foarte practic sărbătorii și o notă optimistă, ne vom referi acum la modul în care putem dobândi și păstra pe Duhul Sfânt, ca sursă a bucuriei noastre. Pornim de aici – Sfântul Apostol Pavel ne cheamă la o bucurie permanentă – „Bucurați-vă pururea” (1 Tesaloniceni 5, 16). Să fie posibil așa ceva? Este nevoie în acest moment să mai subliniem faptul că atunci când este vorba de „bucuria Duhului” nu se are în vedere un entuziasm, o plăcere, o efuziune emoțională de moment, generate de factori exteriori, ci descrie o stare lăuntrică adusă de o prezență, a Duhului, prin harul Său. De aceea, bucuria ca stare nu este dependentă de cele din afară, ci, mai degrabă, se revarsă înspre exterior. Sfântul Apostol Pavel vorbește despre bucurie în necazuri (1 Tesaloniceni 1, 6), arătând „trăinicia” și „calitatea” bucuriei duhovnicești. În felul acesta putem accepta caracterul permanent al bucuriei, altceva decât schimbările de stare ale noastre în succesiunea zilnică a vieții.
Sunt două condițiile pe care, folosindu-mă de tradiția ascetică a Bisericii, le voi evoca, prin care D(d)uhul bucuriei odihnește peste noi și rămâne în viața noastră – mulțumirea pentru toate și efortul/ străduința în lucrarea noastră. A-I mulțumi lui Dumnezeu pentru toate, ca lucrare de referință a creștinului, este evidențiată tot de Sfântul Apostol Pavel – „Dați mulțumire pentru toate” (1 Tesaloniceni 5, 18). În felul acesta „Duhul nu se stinge”. Și când zicem mulțumire pentru toate, Sfântul Siluan Athonitul insistă pe a-I mulțumi lui Dumnezeu, paradoxal, mai ales pentru necazurile noastre, ca formă prin care primim harul imediat. Există puțină bucurie în lumea noastră pentru că se mulțumește puțin. Chiar avându-le în vedere pe cele bune, cu atât mai puțin greutățile. Se observă, mai degrabă, o stare de permanentă nemulțumire pentru multe – ne dovedim mereu protestatari, și, de aici, o neașezare și o incapacitate de a aprecia ceea ce ni se întâmplă și a beneficia, în consecință, de împlinire în realizările noastre. În plus, fața de greutăți și necazuri, ne vădim într-o stare de vulnerabilitate, care ne face să trecem prin ele cu dificultate și cu consum maxim.
Apoi există puțină bucurie în lume și pentru că dorim să dobândim lucrurile, o viața comodă și confortabilă, în general, fără (prea multă) trudă și foarte repede. Și acest principiu este aplicat chiar și la nivelul vieții spirituale – ne dorim să-L vedem pe Dumnezeu fără o viață de nevoință. Însă acolo unde nu este străduință întru răbdare bună nu este nici bucurie. A primi de-a gata nu aduce cu sine bucuria pe care o vizăm deodată cu realizările de care avem parte. Ambele condiții sunt validate și de psihologia modernă, confirmând tradiția ascetică de veacuri a Părinților. Dobândim bucuria doar fiind mulțumitori și prin străduință, prin jertfă.
La Rusalii conștientizăm, într-un exercițiu de luciditate, că avem nevoie de Duhul Sfânt pentru că avem nevoie de bucurie, care să pulseze viață în noi și să ne înnoiască. Duhul pe toate le umple, pe toate le înnoiește prin bucuria Lui: „Vino, Duhule Sfinte, Lumina adevărată, duhovnicească bucurie!”[1]
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
[1] Icosul 1 din acatistul sărbătorii.
