Autoritatea și libertatea mereu s-au aflat în relații destul de dificile, dacă nu chiar în opoziție clară. Argumentări filosofice, sociologice sau de natură psiho-pedagogică au încercat să rezolve raportul dintre cele două, respectându-le locul și importanța specifică în relațiile sociale. Și aici Teologia poate juca un rol fundamental, iar lectura pe care o face acestui raport poate să aducă un plus esențial în înțelegerea lui.
Paternitatea prin reprezentantul ei, tatăl, pare să ofere cadrul cel mai firesc unde cele două pot să coabiteze. Părintele este, prin excelență, autoritatea și izvorul autorității, dar este și spațiul de manifestare al libertății. Și acest lucru se întâmplă prin dragostea care învăluie, generează și activează lucrarea lui specifică. Autoritatea, în cadrul acesta, devine deschidere, bucurie, dăruire, dorință de părtășie. Iar dacă este dăruire și părtășie, înseamnă că lipsește obligația în raportul dintre două realități de intensități și rang diferit. Părintele, chiar dacă are întâietate de timp și de poziție, dăruindu-se și născând, îl privește pe cel care se naște drept un partener „cu toate drepturile”, într-o relație de dragoste ce implică micșorarea lui pe modelul „ca acesta să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30).
Din nou, paradigmă pentru această realitate ne este parabola „Părintelui risipitor” cu cei doi fii. Dacă este să reluăm istorisirea și să o citim în cheia ideii evidențiate mai sus, am putea cu ușurință să identificăm „dreptul” la autoritate al părintelui. El este cel care hotărăște la un moment dat să dea naștere copiilor, el este originea vieții lor, pe care o transformă în dar. Și de aici, orice rațiune simplă ar evidenția „dreptul” părintelui și la ascultare și la dragoste din partea copiilor lui, tocmai pentru darul vieții pe care aceștia îl primesc de la el și prin el. Însă părintele evanghelic nu reclamă de la sine ca obligație acest lucru, bine știind că această calitate o are prin nașterea de prunci, dar și că aceasta stă într-un permanent proces de autogenerare. Paternitatea nu este dată, pur și simplu, de un eveniment (al nașterii), care aduce cu sine obligații, ci este un proces continuu, dinamic, supus transformării, pozitive sau negative, în sensul că trebuie neîntrerupt câștigată. Cineva poate chiar să-și piardă această calitate printr-un comportament inconsecvent cu lucrarea specifică.
Tatăl iubește înainte să nască, de aici și garanția unei astfel de lucrări. Acest aspect asigură manifestarea autorității în spiritul cel mai firesc al libertății. Pe parcursul acestei povestiri există un moment implicit și două explicite unde autoritatea părintească într-un mod evident creează spațiul necesar manifestării libertății fiilor. Cel implicit se referă la decizia părintelui de a da naștere. Dragostea care-l poartă îi dă puterea de a (se) dărui fără teamă, fără așteptări, și chiar riscând. Să trăiască suferința, durerea sau chiar refuzul, lucru care se va și întâmpla. Atunci când un părinte își dorește un copil le are în vedere pe toate acestea și multe altele în plus. Dar nici una din ele nu îl vor opri să aducă la viață. Și acest lucru se întâmplă datorită dragostei care-l conduce la o viață în libertate, față de sine, neașteptând nimic de la alții, dar și față de ceilalți, doar oferind și trăind bucuria dăruirii de care aceștia se pot împărtăși. Pentru cineva care nu simte puterea dragostei pare nesigură „o astfel de investiție”, care aduce cu sine riscuri, culminând cu o posibilă sau, privind în istoria omului, chiar previzibilă renegare. Însă, pentru cineva care iubește, împărtășirea vieții aduce cu sine o bucurie inepuizabilă intrinsecă, ce cuprinde în ea însăși „răsplata” suficientă pentru o astfel de investiție.
Din chiar momentul nașterii, fiii părintelui simt viața ca pe un dar pe care îl primesc fără obligații. Singurul lucru necesar, de bun simț, ar fi să recunoască sursa vieții, de altfel și condiție a ființării lor pe mai departe. Dar părintele nu le impune nici măcar acest lucru. De aici se poate înțelege și reacția tatălui la solicitarea fiului cel mic de a-i da „partea care i se cuvine” (ousia). Nu se supără, nu reacționează agresiv, deși avea tot dreptul să o facă, și nu își schimbă atitudinea. Rămâne consecvent cu sine însuși, cu calitatea de părinte, cu modul său de ființare. A fi tată presupune a iubi necondiționat, neschimbat, egal și fără măsură. Tatăl iubește cu bucurie, dar, mai ales, „cu cruce”. Intuind suferințele care îl așteaptă pe fiul său cel mic, iubește și suferă deopotrivă, dar nu-l lipsește de libertatea de a alege. Pentru că tocmai în aceasta rezidă puterea dragostei și manifestarea ei. Copilul poate să îi ceară părintelui „partea lui”, meritată sau nemeritată, și o și primește, chiar dacă acest lucru presupune, în cazul acesta, ceva nelegiuit. Copilul își renegă tatăl, de unde vine toată darea cea bună și viața însăși, însă tatăl niciodată nu își leapădă fiul. Suferă împreună cu el, în tăcere și în așteptare, însă nu îl părăsește, lucru vădit în întâlnirea pe care o are, după o vreme, ieșind în întâmpinarea lui. În toată această perioadă tatăl se validează și mai tare în această lucrare, ca unul care suferă deodată și deopotrivă cu copilul/ copiii săi și nu are tihnă până nu-i vede pe amândoi (pe toți) în casă și acasă, însă fără să-i forțeze în vreun fel.
Întâlnirea cu fiii săi în partea a doua a parabolei ne revelează cel de-al doilea moment explicit unde dragostea părintelui se întâlnește cu libertatea copiilor lui. Este vorba de manifestarea autorității dragostei ca sursă a libertății sale de a-i (re)primi. „Încă departe fiind de el”, tatăl îl vede și „iese” în întâmpinarea lui. Nu se simte rănit în onoarea lui, nu are nevoie de gesturi de umilință din partea copilului mic și nu îi este greu să ierte. El doar iubește, întru răbdare și cu așteptare. Este „liber” față de afectele și trăirile păcătoase ale omului, revelându-se în icoana omului firesc, după chipul lui Dumnezeu Însuși. Întâlnirea cu fiul său este intensă, cade pe grumazul lui și îl sărută. Nu-i cere socoteală, nu-l judecă, nu-l pedepsește, ci-l reașează în casă, în starea de fiu, din care, din perspectiva lui, nu căzuse niciodată. De aici și sentimentul nevredniciei pe care îl trăiește fiul cel mic, risipitor într-ale vieții – în acest moment primește dragoste fără măsură, el, cel care greșise și căzuse atât de mult. Speranța de a fi reprimit în casă nu o mai avea, avea nădejde să își afle un loc în rândul angajaților. Și tocmai de aceea, tot ce i se întâmplă acum este atât de surprinzător încât îl năucește. De abia acum intuiește câte ceva din autoritatea dragostei părintelui său și își trăiește greșeala lăuntric, întru pocăință, dincolo de vina exterioară evidentă. Începe reconstrucția lui lăuntrică tot prin intermediul dragostei regenerative a părintelui său: „mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.
Aceeași autoritate a dragostei ca spațiu al libertății se vădește și în atitudinea față de fiul cel mare. Și aici își trăiește părinția deodată cu crucea. Tatăl nu se umilește ieșind, și de data aceasta, întru întâmpinarea fiului său. Dragostea este cea care generează comportamente limită, de maximă importanță, atunci când este vorba de a le reda viața copiilor săi. Probabil că neînțelegerea fiului cel mare în toți anii de viețuire în casă îi aducea cu sine o suferință și mai mare tatălui său, chiar și decât cea produsă de plecarea și comportamentul neorânduit al fiului cel mic. Să stea în casă o viață și să se simtă în tot acest răstimp afară poate fi deznădăjduitor. Însă nu și pentru părintele lui, care, fără să forțeze, se străduiește să-l îmbrățișeze discret și mereu și să-i arate ușa deschisă, a inimii lui, mai ales. Chiar și acum nu este foarte târziu, prea târziu. Generozitatea cu care „risipește” dragostea față de copilul său ne lasă fără replică: „Tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt”. Își mai dorește un singur lucru, să poate accepta în această bucurie a șederii împreună în casă și pe fratele său mic, „prea mic”. Tatăl nu se poate bucura deplin decât avându-i pe amândoi aproape, în casa lui, fiecare din ei înviați în felul lor, din păcat sau, pradoxal, din virtute.
Dar și aici libertatea este elementul constitutiv al finalului deschis al povestirii, așa cum l-am numit. Tatăl iese în întâmpinarea amândurora, își face partea lui, ca cea mai evidentă manifestare a dragostei părintești, însă nu silește. Omul, și de data aceasta, poate să-i zică da sau să-L refuze pe Părintele lui. El nu se smintește de orice decizie ar lua, însă dragostea Lui rămâne una răstignită, atâta timp cât omul nu se hotărăște să-i accepte invitația mărinimoasă de a intra în casă la ospățul bucuriei, atâta timp cât nu poate accepta părtășia cu celălalt, cu ceilalți, la bucuria comeseniei pe care i-o pregătește. Măreția autorității părintești se vede, mai ales, din încercările repetate ale lui Dumnezeu de a-l aduce pe om aproape, de a-i oferi tot binele pregătit pentru el, de a-l face părtaș la taina lumii și a Împărăției. Felul lui Dumnezeu de a fi este acesta de a-l căuta pe om, fără să obosească, fără să renunțe, fără să se dea bătut, și aceasta pentru că îl iubește cu o iubire veșnică. Iar Împărăția Lui este ultima destinație a omului care reușește să intre în această taină a dragostei. Dumnezeu ne iese în întâmpinare și ne invită în casa dragostei, în acel „acasă” al Împărăției: vreau ca tu „să fii întotdeauna cu mine și ca toate ale mele să fie ale tale”…
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
*Articol apărut în Revista Renaşterea, serie nouă, anul XXXI, nr. 8 (364), august, Cluj-Napoca, 2020.
