Arhiepiscopul Teofil și-a desfășurat activitatea misionară în vremuri grele. Îndemnul Sfântului Apostol Pavel l-a luat foarte în serios: „Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său!” (Fapte 20, 28).
Și ca să facă lucrarea aceasta, de mare folos i-a fost rugăciunea. Pe lângă slujbele la care participa, în fiecare seară citea cu evlavie Paraclisul Maicii Domnului. A rămas toată viața om al rugăciunii, iar înainte cu două zile de plecare în eternitate i-a zis doamnei Monica Neaga, nepoata sa: „O, de-ar muri sufletul meu cu moartea drepților și cele din urmă ale mele să fie ca și ale lor”[1].
Pe lângă rugăciune, o altă virtute ce i-a fost caracteristică este milostenia. Avea caietele sale cu numele celor necăjiți, iar în ziua salariului era o coadă întreagă de oameni care așteptau să își ia „pensia”. Și nu numai el, dar îi învăța și pe alții să fie milostivi. Monica Neaga, subliniindu-i virtuțile, va scrie: „fermitatea în acțiunea, corectitudinea, concordanța deplină între vorbă și faptă, omenia și, mai ales, milostenia erau cimentate prin rugăciune și post, care i-au fost aliații de nădejde din fragedă tinerețe”[2].
Era corect și le cerea și subordonaților să fie corecți. „Iar roadele morale ale atitudinii sale intransigente, dar pline de iubirea unui părinte care vrea să-și pregătească fiii pentru bătălie cu viața”[3], erau evidente. Fermitatea în acțiune, corectitudinea, concordanța deplină între vorbă și faptă, virtuți pe care le-am amintit, l-au caracterizat toată viața.
Arhiepiscopul Teofil provenea din Biserica Greco-Catolică, dar după ce el a îmbrățișat ortodoxia, a fost de neclintit în atitudinea sa. După evenimentele din 1989, i-a dat un telefon Patriarhului Teoctist încredințându-l de statornicia sa și de faptul că slujește Biserica Ortodoxă cu toată ființa.
Este știut faptul că în vremurile acelea oamenii Bisericii era hărțuiți într-un fel sau altul. La conferințele preoțești participau și inspectorii teritoriali de culte. Îmi amintesc că la o conferință de la Turda, unde eram preot, la o conferință a vorbit inspectorul de culte. Când a vorbit, a stat pe scaun. Arhiepiscopului Teofil i s-a părut nerespectuoasă această atitudine. Și când i-a venit rândul să spună un cuvânt a zis: „dacă domnul inspector care este mult mai tânăr decât mine și-a permis să stea jos când a vorbit, voi sta și eu că sunt mult mai în vârstă”.
Preoții care încercau să facă misiune, să aibă grijă de tineri, erau la inima lui. Discret, de mai multe ori, mi-a dăruit cărți de rugăciuni pe care să le întrebuințez în acest sens. Era conștient de faptul că toate trebuiau făcute cu multă grijă. Și n-am menționat faptul că el m-a hirotonit și diacon și preot. Sigur că episcop am fost hirotonit de către Mitropolitul nostru Antonie Plămădeală, dimpreună cu Înaltpreasfințitul Timotei de la Arad, cu Înaltpreasfințitul Justinian și cu Preasfințitul Ioan de la Oradea.
Însă, deși avea o vârstă venerabilă a participat la instalarea mea, darul simbolic fiind o mașină de scris și cuvântul rostit a fost unul din inimă. În vremurile de libertate a mai trăit doi ani, viața lui desfășurându-se între 1909-1992.
Cercetătorul Adrian Nicolae Petcu ne pune la îndemână multe amănunte legate de viața lui și de felul în care a trecut peste încercările care n-au fost puține. Fiii săi duhovnicești îl prețuiesc, reticenții caută interpretări subiective la adresa activității sale, dar adevărul este că după ce a îmbrățișat ortodoxia a slujit-o cu credincioșie până la sfârșitul vieții.
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Arhiepiscopul Teofil Herineanu. 100 de ani de la naștere, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010, p. 246.
[2] Ibidem, p. 247.
[3] Ibidem.