Înainte de toate şi mai presus de orice, Mânăstirea Nicula este cel mai important loc al sfinţeniei din Transilvania, iar sfinţenia îi este conferită cu precădere de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cea care a creat, întreţine şi sporeşte un pelerinaj universal şi, prin aceasta, ecumenic.
Întregul ansamblu al Mănăstirii se află din anul 2001 într-un amplu proiect de rectitorire, când a fost sfinţită și piatra de temelie a noii biserici şi când, efectiv, s’au început lucrările. Pe lângă edificiile cu profil cultural, principala construcţie din Mânăstirea Nicula este noua biserică, care va înnobila acest amfiteatru natural. Proiectul mai include Casa de creaţie, Centru de studii patristice, clădirea unui corp administrativ, Arhondaric şi Clopotniţă. Până în prezent s-a reuşit edificarea Casei de creaţie, ce cuprinde reşedinţa arhiepiscopului, biblioteca și atelierul de pictură și Centrul de Studii „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare”. Biserica mânăstirii este în faza de pictură interioară.
În privința vechii bisericii de zid din incinta Mănăstirii Nicula, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului tratează cu tot respectul acest lăcaș de cult pentru bogata lui istorie și de aceea, având în vedere starea avansată de degradare a fost supus unei puternice consolidări, pentru a-i oferi șansa de a dăinui și în viitor. În tot acest proces rațional de rectitorire își va găsi locul și biserica veche de zid.
Din respect pentru adevărul istoric trebuie să spunem că atestată documentar din 1552, Mânăstirea Nicula şi-a petrecut primul secol şi jumătate în ipostaza de aşezare monahală modestă, un fel de sihăstrie a câtorva călugări retraşi în pustietatea codrului, păstrând urma discreției la fel ca în cazul altor vetre monahale ardelene.
Numele ei a ieşit la lumină de abia în primăvara anului 1699, prin icoana Maicii Domnului, zugrăvită în 1681 de către preotul ortodox Luca din Iclod, cumpărată de la acesta de către nobilul român Ioan Cupşa şi donată de către acesta Mânăstirii Nicula, dovedită mai apoi ca fiind făcătoare de minuni şi, prin aceasta, obiectiv de pelerinaj.
În 1700, sub presiunea curţii imperiale din Viena, a luat fiinţă în Transilvania Biserica Unită cu Roma (Greco-Catolică), în care au fost încorporaţi o mare parte a românilor ortodocşi – preoţi şi mireni –, încrezători în viaţa mai bună care li se promitea. Ultimele bastioane de rezistenţă ortodoxă au fost însă mânăstirile, pe care însă generalul Bukow, la ordinul împărătesei Maria Terezia, le-a distrus cu tunurile şi cu torţele; călugării acestora – cei scăpaţi cu viaţă – s’au refugiat peste munţi.
În 1774 mai exista în Nicula un singur călugăr ortodox; după toate probabilităţile, acesta e anul în jurul căruia mânăstirea Nicula a intrat sub administraţie greco-catolică. Deşi ca mânăstire propriu-zisă, cu călugări şi pravilă monahală, nu a funcţionat decât 13 ani, între 1935 şi 1948, ea a continuat să rămână obiectiv de pelerinaj prin icoana Maicii Domnului.
Biserica de zid a fost construită în perioada anilor 1875-1879-1905, iar pictura interioară a fost făcută în tehnica tempera de prof. Vasile Pascu, în anul 1961. Iconostasul care o împodobeşte este sculptat în lemn de tei de Samuil Keresteşiu din Tăşnad în anul 1938 şi are în centru Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Prin forma sa solară, iconostasul este unicat şi de o rară frumuseţe, fiind o adevărată emblemă a Niculei. Clădirea stăreţiei a fost construită între 1978-1989 și ea adăposteşte un paraclis cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” şi o importantă colecţie de icoane vechi, pictate pe sticlă şi pe lemn, precum şi o colecţie de cărţi vechi de cult printre care şi „Cazania” mitropolitului Varlaam, tipărită în anul 1643.
Sunt cunoscute împrejurările dramatice ale anului 1948, când dictatura comunistă a desfiinţat abuziv Biserica Greco-Catolică, iar pe conducătorii ei i-a supus unor aspre persecuţii. Singura alternativă a credincioşilor greco-catolici şi a unora din preoţii lor a fost aceea de a reveni în Biserica de care fuseseră despărţiţi în 1700 şi în care, prin liberă opţiune, se află şi astăzi, laolaltă cu bisericile şi bunurile lor.
În contextul de atunci, cei câţiva călugări greco-catolici au părăsit Mânăstirea Nicula, dar nu înainte de a ascunde icoana în casa unui ţăran din Lunca Bonţului, unde a stat până în 1965; revenită în mânăstire pentru numai câteva ore – şi urmărită de vigilenţa Securităţii – ea s’a refugiat în sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe a Clujului, de unde s’a întors triumfal – şi definitiv – în 1992.
Începând cu anul 1992, în condiţiile libertăţii religioase de după Revoluția din Decembrie ’89, Mânăstirea Nicula a devenit al doilea mare centru de pelerinaj din România – după Mitropolia din Iaşi. Pelerinii sporesc de la an la an; numai la slujbele hramului, din noaptea şi ziua de 15 august, participă câteva zeci de mii de închinători, fără nici o discriminare confesională, etnică sau de altă natură; e sigur că printre ei se află şi catolici, greco-catolici, şi chiar protestanţi, fără ca cineva să fi fost cumva împiedicat sau stânjenit. Şi e tot atât de sigur că ceea ce atrage poporul la Nicula este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cea care îi conferă mânăstirii o dimensiune duhovnicească fără egal în România.
Pr. dr. Bogdan Ivanov
Consilier cultural și purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Clujului
Foto credit: Darius Echim / Mitropolia Clujului
